INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Introducere

Proprietatea îşi pune amprenta asupra caracterului tuturor relaţiilor existente în societate şi în acest sens poate fi admis rolul său determinant în evoluţia unei societăţi. Obiectul proprietăţii delimitează în timp avuţia naţională, care prin dimensiunea şi structura sa este premisă a activităţii economice şi sociale, dar şi a bunăstării.

Studiul proprietăţii poate urmări filiera instituţie – instituţionalizare – instituţionalism. În acest sens, se  poate considera că instituţia proprietăţii reprezintă esenţa ansamblului relaţiilor existente în societate, determinând natura structurilor economice, sociale şi politice. Instituţionalizarea proprietăţii este asociată prevederilor constituţionale proprii societăţilor moderne, prin care este instituit juridic, în primul rând, dreptul de posesiune asupra unor componente ale avuţiei. Instituţionalismul face trimitere la cadrul juridico-legislativ privind proprietatea şi exercitarea unora din drepturile de proprietate ca modalitate de a răspunde la problemele economico-sociale specifice diferitelor perioade istorice.

Pornind de aici, prima parte a lucrării este consacrată unor consideraţii generale privind proprietatea, atributele proprietăţii şi semnificaţia economică a exercitării drepturilor de proprietate, vizând, în special, proprietatea asupra mijloacelor de producţie.

În partea a doua a lucrării sunt trecute în revistă momentele semnificative ale instituţionalizării proprietăţii şi o parte a prevederilor legislative legate de ea, prin prisma unor prevederi semnificative din legislaţia vremii.

Ultima parte a lucrării este dedicată prezentării unor date statistice privind structurile proprietăţii şi dinamica lor în timp.

O bună parte din conţinutul acestei lucrări nu a putut face abstracţie de lucrările unor personalităţi în domeniul istoriei economiei naţionale, menţionate în bibliografia finală, în care studiile privind proprietatea ocupă un loc însemnat.

Consideraţii generale

Abordarea proprietăţii ca instituţie, poate avea ca punct de plecare una din definiţiile acceptate, potrivit căreia, proprietatea reprezintă un ansamblu de relaţii sociale generate de exercitarea atributelor proprietăţii (dreptul de posesiune, dreptul de dispoziţie, dreptul de folosinţă şi dreptul de uzufruct) privind bunurile care fac obiectul acesteia.

Această definiţie evidenţiază complexitatea conceptului de proprietate, prin faptul că relaţiile ce-i definesc conţinutul se regăsesc la limita dintre economic şi juridic. Exercitarea atributelor proprietăţii presupune instituţia proprietăţii şi legislaţia corespunzătoare.

Bunurile ce fac obiectul proprietăţii sunt eterogene şi fac parte din ceea ce, cu titlu generic, este avuţia naţională. După natura bunurilor, o importanţă deosebită o prezintă proprietatea asupra bunurilor de producţie şi cea asupra rezultatelor utilizării lor.

Orice societate este un ansamblu de structuri interdependente, locul central fiind ocupat de structura economică. Nivelul şi dinamica acestei structuri determină existenţa şi capacitatea de dezvoltare a societăţii. De aici şi importanţa proprietăţii asupra bunurilor de producţie. Nu se poate face abstracţie de faptul că utilizarea obiectului proprietăţii, astfel delimitat, este condiţionată de munca omenească, absolut necesară, ştiut fiind că munca este un factor substituibil, dar în mod necesar, complementar.

Exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor atributelor sau drepturilor de proprietate delimitează manifestarea unor relaţii specifice tipurilor şi formelor de proprietate. Rămânând în sfera bunurilor sau mijloacelor de producţie, pot fi identificate două tipuri de proprietate: comună şi privată. Fiecare dintre ele îmbracă diferite forme.

Exercitarea atributelor proprietăţii generează relaţii ale căror implicaţii se manifestă la limita dintre economic şi juridic. În acest sens, pot fi făcute unele observaţii. Astfel, dreptul de posesiune instituit juridic nu generează implicit efecte economice. Altfel spus, posesiunea asupra unui mijloc de producţie nu creează nimic. Mai mult, exercitarea dreptului de posesiune nu presupune întotdeauna şi exercitarea dreptului de utilizare.

Dreptul de posesiune este însă o premisă pentru exercitarea dreptului de dispoziţie, prin care se va determina cine şi cum va utiliza obiectul proprietăţii şi implicit cine şi cum va beneficia de rezultatele utilizării acestuia.

Totuşi, nu trebuie omis faptul că în virtutea dreptului de posesiune se creează premisa însuşirii, cel puţin a unei părţi din rezultatele folosirii obiectului proprietăţii, adică exercitarea, cel puţin parţială, a dreptului de uzufruct.

Dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii poate fi exercitat direct sau poate fi cedat (transferat). Astfel, este posibilă exercitarea dreptului de uzufruct în exclusivitate de către posesor, atunci când este şi utilizator sau, în cotă parte, atunci când se cedează dreptul de utilizare, total sau parţial.

Proprietatea ca instituţie, prin complexitatea relaţiilor pe care le generează exercitarea atributelor ei, cu ample semnificaţii economice şi juridice, ar trebui să asigure premisa creşterii bunăstării şi a dezvoltării societăţii. Luând în considerare valenţa economică a exercitării atributelor sale  este evident că instituirea dreptului de posesiune atrage după sine o delimitare clară a sferei de cuprindere a responsabilităţilor în raport cu dispoziţia şi utilizarea obiectului proprietăţii. Orice carenţă în acest sens duce la alterarea mecanismelor de funcţionare a economiei, ca de exemplu, externalităţile ca limite ale pieţei.

Exercitarea dreptului de dispoziţie este de natură să îşi pună amprenta pe procesul complex de alocare a resurselor, cu cele două destinaţii definitorii pentru prezentul şi viitorul oricărei naţiuni: consum şi dezvoltare. Nu poate fi negată relaţia dintre delimitarea clară a dreptului de posesiune şi alocarea raţională a resurselor.

Exercitarea dreptului de utilizare poate fi pusă în corelaţie cu eficienţa folosirii obiectului proprietăţii, de care depinde în ultimă instanţă volumul şi calitatea rezultatelor activităţii care vor face obiectul exercitării dreptului de uzufruct, care permite la rândul său, însuşirea rezultatelor utilizării, ca resurse de bunăstare şi dezvoltare economică şi socială.

Prin prisma obiectului proprietăţii şi al semnificaţiei economice a utilizării sale prezintă importanţă unele aspecte specifice tipurilor şi formelor de proprietate. Într-un context mai larg, în raport cu posibilitatea desfăşurării activităţii economice, obiectul proprietăţii este constituit din mijloace de producţie dar şi din forţa de muncă. Altfel spus, obiectul proprietăţii asupra sistemului productiv al economiei îmbracă forma de mijloace de producţie(capital tehnic) şi forţă de muncă(capital uman).

Acceptând această delimitare conceptuală este evident că exercitarea dreptului de utilizare a obiectului proprietăţii presupune combinarea factorilor de producţie. Adică, exercitarea dreptului de utilizare îmbracă forme diferite, având efecte economice diferite. Unirea mijloacelor de producţie cu forţa de muncă se poate realiza direct sau intermediat.

Unirea directă, nemijlocită a mijloacelor de producţie cu forţa de muncă are loc atunci când există un posesor unic al mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă.

Proprietatea privată individuală asupra factorilor de producţie reprezintă acea formă a proprietăţii private în care proprietarul exercită în exclusivitate toate atributele proprietăţii. Poate fi considerată cea mai pură formă a proprietăţii ca premisă a manifestării libertăţii economice.

Prin înţelegeri tacite sau formale, atunci când are loc separarea posesiunii asupra celor două elemente esenţiale ale obiectului proprietăţii, unirea mijloacelor de producţie cu forţa de muncă are loc prin cedarea totală sau parţială a exercitării dreptului de utilizare a mijloacelor de producţie de către posesorul acestora. Este cazul formelor de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie existente în economia feudală sau în cea capitalistă, în care proprietarul exercită unul sau mai multe atribute ale proprietăţii.

În cazul proprietăţii private, condiţiile funcţionării sistemului productiv se referă la necesitatea cedării dreptului de utilizare a mijloacelor de producţie şi existenţa posesorilor forţei de muncă liberi din punct de vedere economic, în cazul proprietăţii feudale şi, liberi din punct de vedere economic şi din punct de vedere juridic, în cazul proprietăţii privat capitaliste.

Este evident că utilizarea obiectului proprietăţii privat-capitaliste presupune existenţa unui acord formal, expresia unei relaţii juridice (contractul de muncă), încheiat între capitalist şi salariat, prin care fiecare dintre ei urmăreşte crearea premiselor satisfacerii unor interese economice bine definite.

Exercitarea dreptului de uzufruct permite însuşirea rezultatelor utilizării obiectului proprietăţii. Modul concret al însuşirii este diferit, în funcţie de tipul şi forma proprietăţii.

În condiţiile proprietăţii private individuale, exclusivitatea exercitării tuturor atributelor permite însuşirea integrală a rezultatelor.

În condiţiile proprietăţii private, ale cărei forme presupune separarea posesorului mijloacelor de producţie de cel al forţei de muncă, exercitarea dreptului de uzufruct are drept efect însuşirea unei părţi din rezultate, în cotă parte. Astfel, o parte din rezultate este însuşită de către feudal sau capitalist, în virtutea dreptului de posesiune asupra mijloacelor de producţie, iar cealaltă parte a rezultatelor este însuşită de posesorii forţei de muncă în virtutea exercitării dreptului de utilizare a mijloacelor de producţie, cedat de către posesorul acestora.

Proprietatea comună, obştească asupra mijloacelor de producţie este specifică orânduirii comunei primitive şi socialismului. Proprietatea socialistă reprezintă esenţa relaţiilor din societăţile de tip centralizat. Atributele proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie şi exercitarea drepturilor de proprietate pot fi caracterizate succint astfel:

- Obiectul proprietăţii este indivizibil şi aparţine membrilor societăţii. Posesiunea mijloacelor de producţie este comună.

- Dreptul de dispoziţie se exercită în interesul comun, acela al alocării resurselor, conform cu nevoile societăţii şi ale membrilor săi.

- Dreptul de utilizare se exercită de către toţi cei apţi şi în vârstă de muncă, în virtutea calităţii de coproprietar. În acest sens, este evident că în condiţiile proprietăţii socialiste există premisa garantării exercitării dreptului la muncă, posesorul mijloacelor de producţie fiind şi posesorul forţei de muncă.

- Exercitarea dreptului de uzufruct permite ca toţi membrii societăţii în funcţie de exercitarea dreptului de utilizare să îşi însuşească o parte din rezultate.

Esenţa proprietăţii socialiste constă în relaţiile generate de tripla egalitate a membrilor societăţii:

- Egalitate în exercitarea dreptului de posesiune asupra mijloacelor de producţie.

- Egalitate în exercitarea dreptului de utilizare directă a mijloacelor de producţie, în conformitate cu principiul: de la fiecare după capacitate. Se poate adăuga şi faptul că însuşirea de posesor, atrage după sine şi obligaţia de a asigura utilizarea obiectului proprietăţii, în interes individual şi implicit în interesul societăţii.

- Egalitate în exercitarea dreptului de uzufruct, conform cu principiul: fiecăruia după cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.

Principalele caracteristici ale formelor de proprietate pot fi regăsite în economia românească în perioadele de timp luate în considerare. Ele sunt surprinse prin prisma exercitări drepturilor de proprietate şi a premiselor şi a efectelor economice corespunzătoare.

Instituţionalizarea

Luând în considerare cea mai generală semnificaţie a instituţionalizării, ea poate fi asociată unui proces de creare a cadrului juridic, legislativ privind proprietatea. În acest sens, instituţionalizarea proprietăţii vizează, în primul rând, dreptul de posesiune asupra bunurilor, în general şi asupra mijloacelor de producţie, în special.

La mijlocul veacului al XIX-lea, economia ţării era o economie arhaică, preponderent agrară şi rudimentar înzestrată. Acesta este motivul care a concentrat interesele şi, implicit preocupările, asupra proprietăţii asupra pământului. Proprietatea asupra pământului precum şi caracterul relaţiilor generate de utilizarea lui pot fi regăsite încă înainte de elaborarea Constituţiei din 1866.

Astfel, în Moldova, Proiectul de Constituţie redactat de Mihail Kogălniceanu prevede expres desfiinţarea sarcinilor feudale şi împroprietărirea sătenilor. Este menţionată şi calea concretă a posibilităţii de realizare: exproprierea prin despăgubire. Aceleaşi principii  se regăsesc atât în Proiectul de Constituţie din Ţara Românească, unde reforma prevede emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor, cât şi în rezoluţiile de la Blaj, ce fac referire la desfiinţarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea ţăra­nilor iobagi atât în comitate, cât şi în districte, scaune şi graniţe mili­tare precum şi desfiinţarea dijmelor.

Este evident că, în toate cele trei programe se prevede asigurarea libertăţii juridice a ţăranilor, fără nici o obligaţie faţă de stăpân şi împroprietărirea lui cu o suprafaţă de pământ, premisă a libertăţii sale economice. Toate acestea aveau ca rezultat crearea micii proprietăţi ţărăneşti moderne. Diferenţa dintre aceste programe se datorează faptului că unele prevăd suprafeţele, altele fac trimitere spre reglementări ulterioare, unele programe prevăd reforma cu despăgubire, altele fără. Acest din urmă aspect a constituit o problemă sensibilă a reformelor agrare în toate ţările.

Din punct de vedere economic, decisiv pentru caracterul unei reforme era nu despăgubirea, ci întinderea lotului de împroprietărire şi calitatea solului, premise esenţiale pentru viabilitatea economică a exploataţiei agricole. Un argument în acest sens este faptul că, la 1848 ţăranii au acceptat ideea despăgubirii, dar au luptat pentru un lot suficient de întins şi alcătuit din soluri de diferite categorii: arătură, păşune, imaş, spre a dispune de o unitate economică productivă pentru „asigurarea” hranei familiei şi a vitelor, cât şi a producţiei pentru piaţă.

„Programele” revoluţionare din Moldova şi Ţara Românească au vizat ca o  problemă de proprietate imensa avere funciară a mănăstirilor. Dacă în anul 1863, legat de secularizarea averilor mănăstireşti, suprafaţa agricolă a acestora reprezenta în Muntenia 27,09% din suprafaţa totală a ţării şi în Moldova 23,33%, se poate presupune că şi în preajma revoluţiei suprafeţele erau aproximativ aceleaşi. Relaţiile agrare de pe moşiile mănăstireşti erau aceleaşi ca pe moşiile boiereşti, ţăranii erau clăcaşi sau lucrau pentru arendaşii moşiilor.

Problema agrară a fost reluată imediat după Unirea Principatelor, pe fondul confruntării dintre două concepţii total opuse. Astfel, era poziţia liberală, de inspiraţie democrat-revoluţionară, care ţinea cont de interesele ţărănimii. Ea era împărtăşită de mulţi oameni politici, unii dintre ei fiindu-i adepţi încă din 1848, incluzându-l şi pe Domnitorul A.I.Cuza. Această grupare politică nu putea să-şi impună părerile în forurile constituţionale ale ţării, în Adunarea electivă, din cauza inferiorităţii numerice în raport cu reprezentanţii moşierimii, conservatori prin definiţie, care acţionau de pe poziţiile clasei din care făceau parte, apărându-şi interesele. Grupările liberale au depus eforturi deosebite pentru a demonstra necesitatea soluţionării „problemei agrare” în concordanţă cu imperativele de progres economic şi social.

Argumentele de natură economică erau legate de proprietate, în sensul că, ţăranii nu puteau deveni cetăţeni activi decât numai după ce deţineau în stăpânire deplină un lot de pământ. Se acţiona astfel pentru a constitui mica proprietate ţărănească, eliberată de ser­vituţile feudale, menită să contribuie la dezvoltarea economiei agrare. Acelaşi context al proprietăţii este vizat şi de faptul că agricultura moşierească ar fi primit şi ea un puternic imbold, atât prin sumele primite de moşieri, în contul des­păgubirii, ce puteau fi folosite pentru modernizarea şi extinderea marii pro­ducţii agricole, cât şi prin extinderea utilizării muncii salariate, ceea ce ar fi contribuit la creşterea randamentului productiv al agricul­turii moşiereşti, ca exponent al marilor exploataţii agricole.

Domnitorul A.I.Cuza susţinut de reprezentanţii concepţiei liberale a recurs la lovitura de stat pentru a putea impune Legea rurală din au­gust 1864, prin care clăcaşii erau emancipaţi şi transformaţi în proprie­tari deplini pe loturile deţinute în folosinţă, pe calea răscumpărării redevenţelor feudale. Astfel, a fost întemeiată mica proprietate ţărănească menită să coexiste şi să coopereze cu marea proprietate. Legea a satisfăcut parţial nevoia de pământ a ţăranilor. De fapt, între cele două categorii sociale au fost impuse relaţii speciale, prin aşa-numitele tocmeli agricole pentru pământul suplimentar lucrat în arendă de ţărani, ca o perpetuare, sub anumite forme a unor relaţii specifice epocii regulamentare.

Caracterul modern al reformelor agrare la vremea înfăptuirii lor nu a fost suficient pentru ca efectele economice să se manifeste în beneficiul individual şi, implicit, social. Timpul a demonstrat incapacitatea de subzistenţă a micii gospodării ţărăneşti, lipsită de mijloacele de muncă absolut necesare, dar şi ritmul prea lent de modernizare a exploatării marilor moşii.

Prin secularizarea averilor mănăstiri­lor, intra în posesiunea statului o suprafaţă funciară destul de întinsă, reprezentând domenii speciale, care au asigurat o importantă sursă de venit pentru vistieria statului. Ulterior, ele au constituit o sursă importantă de fond funciar pentru împroprietărirea ţăranilor şi extinderea prevederilor reformei agrare din 1864.

Procesul instituţionalizării proprietăţii capitaliste ca bază a mecanismului de funcţionare a econo­miei naţionale s-a înfăptuit în­tr-o perioadă mai îndelungată, de câteva decenii, încheindu-se după constituirea statului unitar naţional. Complexitatea şi particularităţile acestui proces sunt derivate din condiţiile interne specifice României precum şi de locul său în diviziunea internaţională a muncii.

Instituţionalizarea proprietăţii privat – capitaliste şi crearea cadrului de manifestare a relaţiilor de producţie burgheze specifice noii societăţi, a fost făcută prin acte juridice referitoare la proprietate, care era declarată „sacră şi inviolabilă”.

Codul civil promulgat în 1864 de domnitorul A.I.Cuza asigura libertatea şi proprietatea persoanelor. Proprietatea era privită prin prisma semnificaţii economice. Se stipula regimul de drept asupra proprietăţii ca principiu absolut, precum şi condiţiile de posesie, uzufruct, servitute a proprietăţii, dobândirea şi transferarea ei, succesiunea etc., toate statuând drep­tul burghez asupra bunurilor materiale.  Prevederile de drept economic privind instituţia proprietăţii exprimau sancţiunea juridică asupra condiţiilor economico-sociale pentru acţiunea liberă a legii valorii, a legii acumulării capitalului. Proprietatea privată este inves­tită cu toate atributele necesare transmiterii prin vânzare-cumpărare, moştenire, gajare şi ipotecare etc. Cu aceste atribute, o parte însemnată a avuţiei, sub formă de bunuri materiale, valori de întrebuinţare şi bani, devine capital, în sensul modern al cuvântului, fiind apărată de legile fundamentale ale ţării.

În directă relaţie cu proprietatea se realizează instituirea libertăţii muncii prin suprimarea servituţilor feudale şi a diferitelor forme de constrângere extraeconomică a muncii ţăranilor în 1864, iar un deceniu mai târziu, la 1873, se desfiinţează şi se anulează sistemul feudal de organizare a breslelor. Forţa de muncă devine astfel liberă din punct de vedere juridic, asigurându-se prima condiţie a muncii salariate. Constituţia din 1888 şi Codul civil înscriu expres libertatea persoanei, a dreptului de contractare şi vânzare a forţei de muncă etc. Acumularea capitalului va determina treptat şi existenta celei de a doua condiţii a muncii salariate, libertatea economică, prin pierderea mijloacelor de producţie şi subzistenţă a micilor producători, transformându-i astfel în forţa de muncă pentru capital. Libertatea muncii a de­venit în mod cert o realitate la oraşe; la sate însă, legile tocme­lilor agricole aplicate după 1866 au menţinut rămăşiţe ale relaţiilor de tip feudal în agricultură.

Consacrarea libertăţii şi exploatării muncii a dus la formarea pieţei muncii, deschizând câmp liber răspândirii şi folosirii forţei de muncă salariate. Mai târziu vor interveni o serie de reglementări asupra folosirii muncii salariate, a raporturilor dintre muncă şi capital.

Instituirea libertăţii producţiei de mărfuri şi a operaţiilor comerciale porneşte de la dreptul privat absolut de posesiune asupra bunurilor  materiale  sau   asupra   creanţelor precum şi dreptul de a transmite în mod liber, pe baza le­gilor  schimbului, aceste bunuri.  Prin Codul civil, dar mai ales prin Codul comercial adoptat în primă formă în anul 1875 şi apoi ca act juridic românesc în 1887, dreptul de întreprindere şi libertatea operaţiilor de producţie şi a celor comerciale sunt reglementate, apărate şi garantate de stat. Capitalul din orice domeniu are deplină libertate de acţiune în sferele producţiei, schimbului, creditului, băncilor şi asigurărilor.

Admiţând faptul că legea fundamentală a oricărei societăţi moderne este reprezentată de Constituţie, instituţionalizarea proprietăţii se regăseşte în prevederile constituţionale referitoare la proprietate.

O trecere în revistă a principalelor prevederi constituţionale evidenţiază o serie de aspecte de ordin general, privind constituirea şi exercitarea drepturilor de proprietate. Astfel, Constituţia Principatelor Unite din 30 iunie 1866 consfinţeşte prin ART.19, faptul că proprietatea de orice natură este sacră şi inviolabilă, garantând astfel dreptul de proprietate. Acelaşi articol prevede şi posibilitatea exproprierii în interesul public, făcând referire şi la existenţa domeniului public şi al unor componente ale obiectului proprietăţii publice. Aceste prevederi fac referire la constituirea dreptului de posesiune, ca premisă pentru exercitarea celorlalte drepturi de proprietate, cu efecte economice. În ART.20 se face referire la garantarea proprietăţii dată ţăranilor prin lege şi indică şi modalitatea de asigurare a surselor de terenuri funciare necesare, prin despăgubirea garantată a proprietarilor.

Constituţia României din 29 martie 1923 este considerată drept una din cele mai moderne constituţii la acea vreme şi vine să răspundă aspiraţiilor României Mari. Prevederile sale cu privire la proprietate fac referire nu numai la dreptul de posesiune, ci şi la posibilităţi de exercitare a celorlalte drepturi.

În Art.17 al Constituţiei este reluată garantarea proprietăţii de orice natură şi posibilitatea exproprierii în interes public prin despăgubire. ART.18 limitează dobândirea şi deţinerea de imobile rurale la cetăţenii români şi naturalizaţi români. În ART.19 pe lângă referiri la obiectul proprietăţii statului, cu referiri speciale la zăcămintele miniere şi bogăţiile subsolului, se fac raportări şi la posibilităţile de concesionare, adică la cedarea dreptului de folosinţă. În ART.20 sunt menţionate în mod expres componente ale proprietăţii publice şi dreptului de expropriere în interes public. În fine, ART.21 trimite clar la condiţiile utilizării obiectului proprietăţii, cu referire la factorii de producţie şi ocrotirea lor, precum şi la apărarea libertăţii muncii. Se poate face remarca potrivit căreia, apărarea libertăţii muncii nu presupune şi garantarea exercitării dreptului la muncă.

La 13 aprilie 1948 a fost adoptată Constituţia Republicii Populare Române. Prin această constituţie se instituie un nou tip de proprietate, radical deosebită de cea capitalistă, astfel încât, întreg ansamblul relaţiilor existente în societate vor purta amprenta proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie. Prevederile acestei Constituţii pregătesc cadrul juridic general pentru constituirea proprietăţii socialiste prin naţionalizarea principalelor mijloacelor de producţie şi procesul cooperativizării micilor producători.

În ART.6 al constituţiei este consfinţit obiectul proprietăţii noului sistem social-politic, aparţinând Statului, ca bunuri aflate în proprietatea comună a poporului.

Prevederile Art.7 sunt complexe prin referirile ce vizează exercitarea atributelor proprietăţii privind posesiunea, dispoziţia şi utilizarea obiectului proprietăţii. Bunurile asupra cărora îşi exercită posesiunea întregul popor reprezintă baza materială a propăşirii economice dar şi a independenţei naţionale. Prin faptul că dezvoltarea bunurilor comune ale poporului este considerată ca o îndatorire a fiecărui cetăţean, devine implicită obligaţia utilizării obiectului proprietăţii.

Faptul că şi în noul sistem social-politic vor coexista diferite forme de proprietate este evidenţiat de ART.8 care cuprinde prevederi cu privire la proprietatea privată.

În ART.9 se fac referiri speciale atât la posesiunea asupra pământului cât şi la modalităţile de organizare privind utilizarea sa, prin întreprinderi ale Statului sau prin sistemul de cooperaţie, urmărindu-se crearea exploataţiilor agricole care prin dimensiunea lor să permită modernizarea tehnică şi tehnologică, cu efectele economice benefice pentru societate.

Prin ART.10 şi ART.11 este evidenţiat Statul ca exponent al intereselor întregului popor. Statul poate face exproprieri cu despăgubiri în scop de utilitate publică, dar şi trecerea în proprietatea Statului, în interes general, a anumitor bunuri.

În ART.12 munca este consfinţită ca factor de bază al vieţii economice şi este o îndatorire a fiecărui cetăţean. În aceste condiţii este garantată exercitarea dreptului la muncă, derivat din dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii.

Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 a fost republicată în anul 1986. Prevederile sale fac referiri la tipul de proprietate, la formele sale, precum şi la exercitarea drepturilor de proprietate.

Astfel, Titlul I, ART.5 se precizează că economia socialistă a României se bazează pe proprietatea socialistă a mijloacelor de producţie, derivând de aici faptul că exercitarea dreptului de uzufruct are la bază principiul socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii, munca fiind considerată o datorie de onoare. În ART.6 se arată că proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie există sub forma proprietăţii de stat, ca proprietate a întregului popor şi a celei cooperatiste, ca proprietate a membrilor cooperatori. În articolele următoare se fac precizări cu privire la conţinutul obiectului proprietăţii socialiste, în cele două forme ale sale, la faptul că activitatea de comerţ exterior este monopol de stat, dar şi cu privire la proprietatea personală şi cea a mijloacelor de producţie aparţinând ţăranilor din zonele necooperativizate. ART.13 prin conţinutul său face trimitere la finalitatea utilizării proprietăţii socialiste, prin exercitarea funcţiilor statului.

În Titlul al II-lea, prin ART.18 se fac precizări privind garantarea exercitării dreptului la muncă, precum şi la egalitatea în ce priveşte repartiţia, după acelaşi principiu, munca depusă. În Art.36 se precizează faptul că proprietatea personală este ocrotită şi că obiectul acesteia are ca sursă munca.

Actuala Constituţie a României instituţionalizează proprietatea privată. Titlul al II-lea, Capitolul II face referiri exprese la dreptul de proprietate privată, care este garantată şi ocrotită. Prin  prevederile sale și legislația asociată s-a deschis calea pentru un amplu proces de transformări economice ce au fost cuprinse sub denumirea generică a perioadei de tranziţie spre economia de piaţă.

Instituţionalism

Instituţionalismul, acceptat ca o modalitate de abordare a problemelor societăţii prin raportare la propriile instituţii, evidenţiază, odată în plus, locul şi rolul instituţiei proprietăţii în orice societate. Natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie şi întregul ansamblu de relaţii sociale pe care le generează exercitarea drepturilor de proprietate îşi pun amprenta pe mecanismele de funcţionare ale societăţii, pe capacitatea acesteia de a se înscrie pe calea progresului.

Expresia materială cea mai elocventă a adâncirii contradic­ţiilor sociale la sate, a crizei structurilor agrare existente pe teritoriul ţării a fost răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care au culminat cu marea răscoală din 1907.

În baza Legii din aprilie 1889 şi a celor care au urmat până în 1908 s-a urmărit încheierea împroprietăririi ţăranilor. Un număr însemnat de ţărani au intrat în posesia unor loturi mici, însumând o suprafaţă de 526 233 ha.

Legislaţia agrară, elaborată în această perioadă, trebuie apreciată ţinând seama atât de faptul că ea s-a realizat sub imperiul evenimentelor revendicative ale ţăranilor, precum şi de implicaţiile acestei legislaţii. De altfel, problema agrară s-a regăsit, vreme îndelungată, în dezbaterile şi acţiunile din viaţa politică. Astfel, Legea învoielilor agricole din 23 decembrie 1907 dădea o mai mare stabilitate raporturilor de învoială şi înlătura o serie de inconveniente, devenite înrobitoare pentru ţărănime. Ea a permis lărgirea arenzilor în bani şi a instituit posibilitatea constituirii unor izlazuri comunale.

Ca mod de organizare a utilizării pământului se poate menţiona faptul că în numai 3 ani, între 1909 şi 1912, numărul obştilor a crescut la 389, iar suprafaţa de pământ luată de ele în arendă a ajuns la 286 000 ha.

Schimbările de natură social politică legate de încheierea primului război mondial au dus la emiterea de către Parlamentul României a Legii nr.721 din 19 iulie 1917, prin care se aduc modificări unor articole din Constituţie. Semnificative pentru proprietate, ca instituţie, sunt prevederile ART.19 care se referă la inviolabilitatea proprietăţii de orice natură, dar şi la categoriile de terenuri ce pot fi expropriate în interes public şi condiţiile în care se vor efectua acestea. Trebuie admis că prin aceste modificări se creau premisele constituţionale pentru asigurarea resurselor necesare pentru reformele agrare preconizate.

Atmosfera generală de la sfârşitul primului război mondial a dus la schimbarea contextului istoric în care s-a înfăptuit reforma agrară din 1918-1921.

Actele solemne de unire cu ţara ale Basarabiei şi Transilvaniei conţineau şi referiri exprese la reforma agrară. După încetarea ostilităţilor, de la 11 noiembrie 1918, au urmat un şir de legi şi decrete de expropriere. Apoi au fost adoptate legile definitive de reformă agrară şi anume: la 13 martie 1920 legea pentru reforma agrară din Basarabia, la 17 iulie 1921 legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea (din vechiul regat), iar la 30 iulie 1921 legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Faptul că transpunerea în practică a prevederilor legale a durat chiar şi după anul 1927 nu afectează însemnătatea lor deosebită, ca proces transformator de ansamblu.

Elaborarea mai multor legi de reformă agrară, pe marile provincii istorice ale ţării întregite, a fost determinată de necesitatea de a se ţine seama de unele particularităţi, acumulate în timp, ale relaţiilor de proprietate. Nu trebuie omis faptul că principiile de bază erau, în esenţă, identice, demonstrând faptul că preocupările pentru modernizarea structurilor economice şi social-politice se înscriau în tendinţele europene contemporane.

Prin aplicarea prevederilor legislative era vizată atât mica proprietate, în sensul constituirii ei prin împroprietărire, cât şi marea proprietate, prin expropriere. Astfel, s-a ajuns ca suprafaţa totală expropriată - care oscila în jurul a cca. 6 milioane ha - să  fie echivalentă cu două treimi din suprafaţa moşiilor mai mari de 100 hectare existente înainte de reformă. Punerea în posesie cu teren arabil a ţăranilor a însemnat crearea premisei economice pentru îmbunătăţirea traiului şi a determinat o reducere considerabilă a dependenţei faţă de marea proprietate.

Legile din 1921 au prevăzut dispariţia marilor latifundii, adică a moşiilor cu mii de hectare de teren cultivabil. Chiar dacă păşunile şi pădurile au fost şi ele vizate de expropriere, acestea au intrat în mai mică măsură în proprietatea ţărănească individuală. Legat de păduri, doar legea de reformă agrară pentru Transilvania prevedea exproprieri şi înfiinţarea de păduri comunale. Pentru restul ţării s-a dat la 1 iulie 1924 o lege de expropriere a pădurilor, dar nici un guvern n-a putut să-şi asume responsabilitatea aplicării ei.

Principalul merit al reformei agrare din 1921 este acela că a dus la consolidarea şi extinderea sferei de cuprindere a proprietăţii ţărăneşti. Nu poate fi negat faptul că extinderea instituirii dreptului de proprietate privată a contribuit la consolidarea statului naţional.

Structura sistemului productiv al economiei româneşti a determinat ca problema agrară şi agricultura să constituie factorul decisiv al evoluţiei societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, punându-şi amprenta pe trăsăturile vieţii economice şi sociale, pe mişcarea specifică a dezvoltării istorice în epocă.

Prin consecinţele sale, reforma agrară din 1921 a fost o reformă de structură determinată de schimbările care au vizat proprietatea asupra pământului.

Legea din 17 iulie 1921 poate fi considerată ca instrumentul prin care se creează premisele înfăptuirii reformei agrare şi implicit desfiinţarea marii proprietăţi funciare. În acest sens, în ART.1 exproprierea este justificată pentru cauza naţională şi conform ART.4, exproprierea priveşte numai moşiile sau părţile de moşii de la 100 ha pământ cultivabil în sus.

În acelaşi sens general sunt formulate şi prevederile legislative referitoare la Basarabia. Prin ele sunt precizate condiţiile exproprierilor şi motivele pentru care pot fi făcute.

Modernizarea structurii economiei româneşti nu putea face abstracţie de nevoia de dezvoltare a industriei, ca factor motor al progresului. Nivelul de dezvoltare economică nu permitea asigurarea resurselor financiare necesare acestui proces. Pornind de aici, una dintre problemele economiei româneşti a fost şi cea referitoare la implicaţiile existenţei capitalului străin în industria românească şi nu numai.

Este sugestiv faptul că în anul 1914, în domeniul exploatării petrolului românesc, socie­tăţi străine, aparţinând preponderent unor grupuri de origine germană, engleză, olandeză şi americană, deţineau împreună 43% din capitalul in­vestit, 73% din producţie şi 71% din capacitatea de rafinare.

Structura capitalului străin participant în industria româ­nească ilustrează faptul că investiţiile societăţilor străine erau concentrate mai ales în ramurile producătoare de materii pri­me, ştiută fiind bogăţia în resurse naturale a ţării. În extracţia şi prelucrarea petrolului şi în exploatarea forestieră capitalul străin deţinea aproape 82% din totalul capitalului social străin din industria României, restul de 18% fiind plasat în celelalte ramuri. În industria zahărului, a electricităţii şi în cea me­talurgică firmele străine deţineau între 74% şi 95% din capital. Capitalul autohton era preponderent în industria uşoară, ştiut fiind că investiţiile în acest domeniu sunt mai puţin costisitoare.

Existenţa capitalului străin în industria românească poate fi privită şi prin efectele finale ale utilizării sale. Dacă în cazul unor ramuri industriale, precum industria pe­trolului, interesul capitalului străin era de a realiza producţii cât mai mari pentru export, în alte ramuri, scopul urmărit era desfacerea unor produse ca semifabricate, materii prime industriale şi utilaje pe piaţa românească, care a devenit mai extinsă după Unirea din 1918 şi era stimulată de comenzile de stat.

În acest context, mijloacele financiare necesare desfăşurării şi dezvoltării activităţii societăţilor străine proveneau într-o proporţie destul de însemnată din reinvestirea unei părţi din pro­fiturile obţinute, precum şi din mobilizarea unor disponibilităţi băneşti şi de credit existente pe piaţa românească.

O asemenea situaţie avea implicaţii complexe, ce pot fi puse în corelaţie cu avuţia naţională şi implicit cu proprietatea. Prezenţa capitalului străin în economia românească a însemnat o înstrăinare considerabilă a unei părţi din avuţia naţională, o limitare a posibi­lităţilor de folosire a propriilor mijloace financiare în scopuri produc­tive şi o diminuare a veniturilor statului în măsura în care folosirea creditelor în afaceri industriale se bucurau de anumite privilegii fiscale.

O altă implicaţie era legată de concurenţă, deoarece întreprinderile cu capital străin sau cu participare străină, prin gradul mai mare de concen­trare a producţiei, prin folosirea unor tehnici mai avansate şi prin utilizarea unui număr mai mare de lucrători în comparaţie cu întreprinderile româneşti, realizau producţii cu cheltuieli mai scăzute, astfel încât reprezentau un concurent puternic pentru industria romanească şi de ce nu, o piedică în creşterea avuţiei naţionale.

În acest context general a fost elaborată şi promulgată Legea minelor din 1924. Prevederile acestei legi a adus atingere intereselor capitalului străin. Astfel, în ART.1 şi ART.3 al Decretului privind Legea minelor, se delimitează dreptul de posesiune al Statului şi al particularilor în privinţa bogăţiilor solului şi subsolului, iar în ART.4 se face referire la dreptul de valorificare al obiectului proprietăţii de către Stat. Este vizat astfel dreptul de dispoziţie privind obiectul proprietăţii, menţionându-se în mod expres posibilitatea de concesionare, vizând astfel exercitarea dreptului de folosire şi implicit a celui de uzufruct.

Criza economică 1929-1933 a fost resimţită şi de economia românească. Structura preponderent agrară a sectorului productiv românesc a făcut ca efectele crizei să marcheze puternic agricultura şi agricultorii, alterând exercitarea drepturilor de proprietate asupra pământului.

În acest context, în anii următori crizei, o încercare de răspuns la problema agrară din acea perioadă o reprezintă Legea din 19 martie 1937 privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii.

În Titlul I, ART.1 al legii respective se fac precizări cu privire la transmiterea şi ipotecarea proprietăţii agricole rurale provenite de la Stat şi prin Stat, adică proprietăţile rurale intrate în proprietatea ţăranilor, asupra cărora se exercită dreptul de posesiune ca urmare a împroprietăririlor făcute în perioadele anterioare. Se încerca astfel protejarea proprietăţii micilor producători agricoli.

În aceeaşi lege sunt prevederi care evidenţiază preocuparea pentru crearea premiselor unei agriculturi productive şi competitive, fiind vizată utilizarea obiectului proprietăţii şi implicit uzufructul. În acest sens, Titlul II se referă la îndrumarea şi raţionalizarea producţiei agricole în vederea creşterii performanţelor economice în acest domeniu. Sunt edificatoare titlurile părţilor şi capitolelor ce fac referire la îndrumarea tehnică a lucrărilor agricole, la raţionalizarea producţiei plantelor agricole, la obligativitatea unor lucrări de tehnică agricolă, dar şi la necesitatea răspândirii cunoştinţelor şi metodelor de tehnică agricolă printre agricultori.

Prin relaţie cu exercitarea drepturilor de proprietate poate fi menţionată şi Partea a IV-a din conţinutul legii cu privire la îndrumarea exploatării păşunilor de interes obştesc. Este vizat astfel dreptul de utilizare şi de uzufruct în interesul comunităţii a unei anumite categorii de păşuni. În ART.42 sunt menţionate categoriile de păşuni de interes obştesc, prin prisma celor ce exercită dreptul de posesiune asupra lor. În ART.43 se fac precizări cu privire la mijloacele prin care urmează a fi îndrumată exploatarea păşunilor în interes obştesc.

Partea a XI-a cuprinde măsurile privitoare la conducerea exploatărilor agricole, la învoielile agricole şi la organizarea muncii agricole. În acest sens, sunt vizate dreptul de dispoziţie şi cel de utilizare a obiectului proprietăţii, menţionându-se competenţele necesare celor care conduc exploatările agricole precum şi condiţiile utilizării muncii salariate. Prin reglementările referitoare la învoielile agricole, ca modalitate de asigurare a utilizării obiectului proprietăţii se fac şi menţiuni privind dreptul de uzufruct asupra rezultatelor.

Preocuparea pentru asigurarea valorificării uneia din cele mai importante resurse ale economiei româneşti, terenurile proprii pentru exploatarea agricolă, se regăseşte în prevederile acestei legi care erau menite să pună bazele unei agriculturi capitaliste, eficiente şi competitive, cu efecte benefice vizând avuţia naţională şi proprietatea.

Cel de al II-lea război mondial avea să aducă schimbări semnificative, de natură socială şi politică în istoria României. Aceste schimbări nu puteau să nu fie însoţite şi de transformări radicale privind tipul proprietăţii şi implicit, ansamblul de relaţii generate de exercitarea drepturilor de proprietate. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie reprezenta esenţa mecanismului de funcţionare a economiei de tip centralizat.

Pentru economia României, secătuită de război, problema agrară devenea, din nou, prioritară. În mod implicit, problema proprietăţii în agricultură s-a dovedit una de importanţă vitală.

În acest context, a fost promulgată Legea nr.187 din 23 Martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Legea menţiona scopul reformei şi făcea referiri exprese la posesia asupra terenurilor agricole, la expropriere, la despăgubiri precum şi la mărimea suprafeţei ce urma să rămână în proprietate privată. Prin conţinutul său, legea pentru înfăptuirea reformei agrare a adus o atingere clară marii proprietăţi private asupra pământului, având un profund caracter anti - moşieresc.

Potrivit prevederilor legii, treceau în proprietatea statului, fără nici o despăgubire, pământurile şi celelalte proprietăţi agricole ale celor care au colaborat cu Germania nazistă, a criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării, ale celor care se refugiaseră în ţări cu care România era în stare de război după 23 August 1944, ale celor care au luptat voluntar împotriva Naţiunilor Unite, pământurile care în ul­timii 10 ani nu au fost cultivate în regie proprie de proprietarii lor (cu excepţia loturilor sub 10 ha), pământurile care depăşeau suprafaţa de 50 ha ale celorlalţi moşieri. Este evident că deposedarea era justificată de criterii politice, de considerente economice privind utilizarea, dar şi de intenţia limitării suprafeţelor moşiilor.

Anumite considerente de natură economică sau socială, au determinat unele excepţii care făceau referire la bunurile agricole ale aşezămintelor spitaliceşti, ale Academiei Române, ale Casei şcolilor, obştilor şi cooperativelor săteşti, pământurile mănăstirilor şi bisericilor şi cele ale domeniilor coroanei.

Şi de această dată, terenurile expropriate urmau să fie folosite pentru împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin şi pentru crearea unei rezerve de stat necesară învăţământului agricol şi formării fermelor agricole de stat.

Ţăranii împroprietăriţi primeau pământul liber de orice datorii sau obligaţii, urmând să plătească statului, în zece rate anuale, pentru fiecare hectar, echivalentul unei recolte medii anuale la hectar.

La începutul anului 1948 au trecut în proprietatea statului şi terenurile aparţinând domeniilor regale, iar în Martie 1949 şi cele 50 ha lăsate iniţial în proprietatea fiecăruia din moşierii expropriaţi.

Împroprietărirea ţăranilor cu teren agricol, punerea lor în posesie, s-a dovedit a nu fi suficientă pentru a rezolva problema sub aspectul ei economic. Înzestrarea tehnică inexistentă sau rudimentară şi recoltele mici au accentuat starea de sărăcie şi, în consecinţă, nu de puţine ori, vânzarea pământului era considerată o soluţie.

În acest context, preocuparea pentru protejarea micii proprietăţi, dar şi dorinţa de a asigura viabilitatea economică a exploatărilor agricole se regăsesc în  Legea pentru reglementarea circulaţiei şi stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole din 6 iunie 1947. Prin prevederile acestei legi se stăvileau încercările de refacere a proprietăţii moşiereşti şi de dezvoltare a proprietăţii agricole, chiabureşti. Legea împiedica fărâmiţarea sub o anumită limită (două hectare la şes şi unul la munte) a proprietăţii ţărăneşti şi interzicea ca, prin cumpărare, să se formeze o gospodărie mai mare de 15 ha. Aceeaşi lege anula înstrăinările de teren făcute pe orice cale de ţăranii din re­giunile care au suferit din cauza secetei şi care aveau o proprietate sub 5 ha către oricare altă persoană, cu excepţia descendenţilor până la gra­dul trei. Se încerca astfel asigurarea exercitării dreptului de posesiune, dar şi limitarea dimensiunii gospodăriilor individuale la suprafeţe considerate că ar putea fi exploatate economic.

Schimbările politice radicale de la sfârşitul anului 1947, au atras după sine şi transformări cu caracter radical privind proprietatea. Instituţionalizarea proprietăţii socialiste de stat, în special cea asupra mijloacelor de producţie, a avut loc în toate domeniile economiei româneşti, prin procesul complex al naţionalizării, reglementat juridic şi având ca scop instituirea dreptului de posesiune a statului ca reprezentant al întregului popor.

În acest sens sunt edificatoare prevederile Legii naţionalizării din 11 iunie 1948 care, ţinând cont de conjunctura social-politică internă şi internaţională, prevedea prin ART. 11, că statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, fiind creat în acest scop „Fondul industriei naţionalizate” ca persoană juridică de drept public, autonomă, care urma să-şi formeze disponibi­lităţile pe seama beneficiului net al întreprinderilor naţionalizate.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a fost reglementată, în primul rând, prin actul din 11 iunie 1948. Ulterior au fost adoptate măsuri de completare. Astfel, printr-un decret din 13 august 1948 au fost dizolvate toate întreprinde­rile bancare şi instituţiile de credit care mai erau în posesiunea capitalu­lui particular, iar la 1 septembrie 1948, printr-un alt decret, Creditul industrial a fost transformat în Banca de investiţii. La 9 septembrie 1948 au fost naţionalizate liniile de căi ferate particulare care nu fuseseră sub efectul Legii din 1l iunie , iar la 3 noiembrie 1948 au fost trecute în proprie­tatea statului spitalele, policlinicile, casele de sănătate, laboratoarele me­dicale şi alte instituţii sanitare aflate în proprietate particulară, precum şi întreprinderile cinematografice, studiourile de filme etc. În februarie-martie 1949 a fost extinsă aplicarea Legii de naţionalizare din iunie 1948 la noi categorii de întreprinderi industriale şi anume, la cele având cel puţin 10 lucrători şi minimum 20 CP sau, în unele cazuri, după alte criterii. La 2 aprilie 1949 au fost naţionalizate toate farmaciile din centrele urbane, reşedinţă şi ne-reşedinţă de judeţ şi cele din centrele muncitoreşti, iar la 18 mai 1953 toate celelalte farmacii particulare. La 20 aprilie 1950 au fost naţionalizate imobilele aparţinând foşti­lor industriaşi, moşieri, bancheri, comercianţi.

Se poate aprecia că prin naţionalizare a fost desfiinţată proprietatea privat-capitalistă, deoarece legislaţia şi practica naţionalizării în România nu au vizat obiectul proprietăţii din micile întreprinderi şi micile ateliere.

Instituţionalizarea proprietăţii socialiste sub forma proprietăţii cooperatiste a avut loc prin transformarea proprietăţii micilor producători, urmând calea cooperativizării şi crearea cooperativelor meşteşugăreşti.

Sistemul cooperaţiei a fost considerat unul viabil şi pentru mica proprietate din mediul rural. Dincolo de interpretarea de natură social politică, trebuie admisă raţionalitatea sistemului cooperatist prin prisma creării unor exploataţii a căror dimensiune se înscrie în criteriile economice de eficienţă a utilizării obiectului proprietăţii.

În acea perioadă, în agricultura României predominau gospodăriile mici şi foarte mici (între 0,5 ha şi 3 ha), ele reprezentând 53,2% din totalul gospodăriilor individuale. Cele aproape 3 100 000 de gospodării posedau o suprafaţă fărâmiţată în peste 20 000 000 de parcele. În afară de aceasta, gospodăriile ţărăneşti foloseau mijloace tehnice rudimentare, ştiut fiind că împroprietărirea a însemnat doar intrarea în posesia unei suprafeţe de pământ, nu şi a mijloacelor de exploatare aferente. Această situaţie explică o producţie agricolă cu caracter extensiv, de subzistenţă, un ni­vel scăzut al productivităţii muncii, o utilizare incompletă şi neraţională a forţei de muncă, o diferenţiere socială a micilor producători.

În acest context, cooperativizarea era menită să ducă la transformarea socialistă a agriculturii ca o componentă indis­pensabilă a făuririi economiei socialiste unitare. Cooperativizarea şi formarea proprietăţii cooperatiste a fost considerată premisa absolut necesară  dezvoltării şi modernizării agri­culturii.

Prin programul aprobat, Plenara din 3-5 MARTIE 1949, definind politica partidului de transformare socialistă a agriculturii, se sublinia, în mod special, că înaintarea pe frontul construcţiei socialiste la sate nu poate avea loc decât pe măsura creării premiselor necesare înfăptuirii acestui proces revoluţionar deosebit de complex.

Sistemul de asociere în cooperative agricole de producţie urma să aibă loc prin unirea treptată, pe măsura creării condiţiilor materiale necesare şi pe baza liberului consimţământ. De aceea, crearea şi extinderea numărului cooperativelor se preconiza a se face pe măsura creşterii industriei socialiste, capabilă să înzestreze agricultura cu maşini agricole perfecţionate şi pe măsura formării cadrelor de agronomi capabili să conducă agricultura unei asemenea gospodării colective. O asemenea prevedere trimite la dimensiunea obiectului proprietăţii şi la preocuparea asigurării condiţiilor de utilizare eficientă a exploataţiilor agricole, pe baza mecanizării şi a aplicării cunoştinţelor de specialitate.

Cooperativizarea era legată şi de creşterea conştiinţei maselor largi ale ţărănimii mun­citoare şi a convingerii privind superioritatea şi necesitatea gospodăriei agricole colective. Procesului de cooperativizare din agricultură a fost unul complex, dificil şi îndelungat, ştiut fiind faptul că proprietatea asupra pământului generează sensibilităţi profunde.

Crearea sistemului cooperatist din agricultură a atras după sine modalităţi specifice a manifestării relaţiilor generate de exercitarea atributelor proprietăţii, care aveau ca esenţă principiile proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie.

În cei 50 de ani de orânduire socialistă nu poate fi negat faptul că eforturile muncii colective s-au concretizat, în esenţă, în sporirea avuţiei naţionale, obiect al proprietăţii întregii societăţi româneşti, pe baza creșterii permanente a venitului național și prinalocarea unei părți însemnate din acesta pentru dezvoltare.

Instituționalizarea proprietății și încercarea permanentă de a găsi, prin instituția proprietății, soluții la problemele de natură economică și socială, au determinat modificări permanente în structurile proprietății, care s-au resimțit și în efectele utilizării sale.

Date statistice corespunzătoare perioadelor trecute în revistă, pot servi ca argument în a sublinia rolul și importanța proprietății și a semnificațiilor sale.

O statistică referitoare la proprietatea moșnenilor și răzeșilor, înainte de 1864, din cele trei provincii istorice (tab.nr.1) evidențiază corelația dintre numărul de gospodării și suprafața medie ce revine pe o gospodărie. Muntenia, cu numărul cel mai mic de gospodării, avea și cea mai mare suprafață totală, astfel încât, depășea cu peste 1 ha nivelul mediu al suprafeței pe o gospodărie. Totuși, nu poate fi trecut cu vederea faptul că o asemenea suprafață este corespunzătoare unei gospodării de subzistență, în limitele ce caracterizează mica proprietate.

Tab.nr.1                 Proprietatea moşnenilor şi răzeşilor înainte de 1864

Regiune	Gospodării		Suprafaţa în indiviziune		Suprafaţa medie pe gospodărie
	Număr	%	Ha	%	ha/gosp
Total	240615	100,00	1460348	100,00	6,07
Muntenia	74112	30,80	541541	37,08	7,3
Moldova	79391	33,00	425112	29,11	5,3
Oltenia	87112	36,20	493695	33,81	5,7

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 109

În Transilvania, datele referitoare la anul 1895(tab.nr.2) evidențiază faptul că aproape 65% din suprafața agricolă era în proprietate privată, individuală. Dacă se ia în considerare aceeași corelație dintre numărul de gospodării și suprafața deținută pe categorii de mărime a exploatațiilor agricole(tab.nr.3), este evidentă, preponderența micilor exploatații ca număr și ca suprafață. Astfel, 89% din totalul gospodăriilor dețineau doar 36% din suprafață totală, în timp ce 0,44% din numărul gospodăriilor dețineau peste 35% din suprafață.

Tab.nr.2     Formele de proprietate a suprafeţei agricole în Transilvania, în anul 1895

Categorie de proprietate	Suprafaţa categoriei – mii ha-	Pondere - % -
Total	10372, 6	100,0
Propreietate privată, individuală	6701,9	64,6
Proprietatea cu circulaţie restrânsă	3670,7	35,4

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 160

Tab.nr.3                Exploataţiile agricole în Transilvania, în anul 1895

Grupe de mărime	Gospodării		Pondere în  (%)
	Număr	Suprafaţa – ha-	Număr	Suprafaţă
Total	843382	6689365,7	100,00	100,00
Total 0-11,5ha	750675	2427039,7	89,01	36,30
Total 11,5-115 ha	89039	1888139,0	10,55	28,22
Peste 115 ha	3668	2374187,0	0,44	35,48

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 163

Legea rurală din 1864, a fost urmată de o serie de legi vizând proprietatea, în sensul constituirii dreptului de proprietate, dar și cu prevederi referitoare la mărime și la limitarea posibilității de cumpărare.Astfel, Legea din 12 aprilie 1881 prevedea vânzarea unor moșii ale statului în corp întreg și parcelate pe loturi de 4-8 ha, fiind modificată în 1884, în sensul că loturile din moșii nu puteau fi mai mari de 5 ha și un locuitor nu putea cumpăra mai mult de 2 loturi. Modificarea din 1886 prevedea că vânzarea moșiilor statului se putea face doar în loturi mici. Legea din 1889 a fost determinată de răscoalele țărănești din 1888 și prevedea vânzarea către țărani a moșiilor statului în loturi de 5-25 ha cu mențiunea că un locuitor putea cumpăra numai un lot. Lipsa mijloacelor financiare la nivelul gospodăriilor țărănești, a determinat ca majoritatea locuitorilor să achizitioneze loturi mici, de 5 ha.  

Dacă pentru Legea din 1864, sursele de împroprietărire(tab.nr.4) au fost preponderente din proprietățile particulare(peste 60%),  pentru aplicarea celorlalte legi ce au urmat, sursele au fost doar proprietatea statului. Având în vedere aplicarea tuturor celor trei legi, sursele de împroprietărire au fost aproximativ egale, dacă se urmărește  numărul de împroprietăriți.Dacă se ia în considerare suprafața împroprietărită, există o diferență de 7,2% în favoarea proprietăților statului.

Tab. nr.4.  Ţăranii deveniţi proprietari, în perioada 1864 -1906, pe domeniile statului şi pe cele particulare

	Numărul  împroprietăriţilor			Suprafaţa împroprietărită –ha
	Total	Pe proprietăţile statului	Pe proprietăţile particulare	Total	Pe proprietăţile statului	Pe proprietăţile particulare
Total(%)	100	49,8	50,2	100	53,6	46,4
Legea rurală din 1864	100	38,76	61,24	100	40,12	59,88
Legea din 1881	100	100	-	100	100	-
Legea din 1889	100	100	-	100	100	-

Sursa: Axenciuc V. – Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 93 

Luând în considerare proprietatea funciară cultivabilă în anul 1905(tab.nr.5) se poate deduce o polarizare a proprietăților după categoria de suprafață, 41,7% din total aparținând categoriei de până la 10 ha, în timp ce 57,4% era deținut de categoria cu peste 100 ha pe locuitor.

Tab.nr.5  Proprietatea funciară cultivabilă, după categorii şi suprafaţă pe locuitori[1], în anul 1905

	% din total
Suprafaţa totală	100,0
Până la 10 ha	41,7
Între 10 – 100 ha	10,8
Peste 100 ha	57,4

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p.126

Dacă se ia în considerare suprafața medie pe gospodărie(tab.nr.6) existentă în Transilvania în anul 1910 ea este de 6,52ha, medie ce poate fi considerată ca înscriindu-se în categoriia micii proprietăți.

Tab.nr.6                                 Suprafaţa agricolă în Transilvania, în 1910

Gospodării	Număr	Suprafaţa – ha-	Suprafaţa medie pe gospodărie- ha/gosp
Total	1030116	6713522	6,52

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 174

Statisticile anului 1913 furnizează date privind numărul și suprafața exploatațiilor agricole(tab.nr.7) precum și situația dreptului de posesiune asupra pământului(tab.nr.8) a populației rurale. Doar 72,5% din capii de familie din mediul rural aveau pământ în proprietate, 10,8% practicau agricultura pe pământ arendat sau luat în dijmă, iar cca.16% erau salariați agricoli sau practicau alte profesii. În privința exploatațiilor agricole, se regăsesc aceleași trăsături ca și în perioadele anterioare, preponderența exploatațiilor de până la 10 ha, ce reprezentau 95,3% din numărul total și doar 55,4% din suprafața totală. Polarizarea proprietății este evidentă, 0,3% din exploatații deținând 28,8% din suprafață. Nu trebuie neglijat faptul că marile exploatații, aveau o întindere medie de aproape 500ha, o premisă de necontestat de exploatare eficientă din punct de vedere economic.

Tab.nr.7         Exploataţii agricole şi suprafaţa folosită, pe grupe de mărime, în anul 1913

Grupa exploataţiei	Exploataţii		Suprafaţă exploataţiilor		Întinderea medie a unei exploataţii
	Număr	%	Ha	%	Ha
Total	1133202	100,0	5840621	100,0	5,15
Total 0 – 10 ha	1079535	95,3	3236889	55,4	3,00
Total 10 – 100 ha	50247	4,4	922484	15,8	18,36
Total peste 100 ha	3420	0,3	1681248	28,8	491,59

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 144

Tab.nr.8     Populaţia rurală cu pământ în proprietate şi fără pământ, în anul 1913

	Totali capi de familie din mediul rural		Cu pământ în proprietate		Fără pământ în proprietate
					Agricultori pe seama lor		Salariaţi agricoli şi alte profesii
	Număr	%	Număr	%	Număr	%	Număr	%
TOTAL	1334849	100	967897	72,5	144681	10,8	222271	16,7

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p 132

Perioada dintre cele două războaie mondiale a redimensionat spațial economia românească. Complexitatea problemelor cu caracter economic și social a avut ca punct central agricultura, economia fiind una de tip agrar. O comparație       statistică privind proprietatea funciară (tab.nr.9) în anii 1923 și 1927, trimite la aceleași concluzii privind preponderența micilor exploatații, privind numărul de contribuabili, 94,7% cu o suprafață ce reprezintă doar 61,1% din total în anul 1923, fără modificări semnificative în anul 1927.

Tab.nr.9                             Proprietatea funciară arabilă în anii 1923 şi 1927

Grupe de mărime	1923				1927
	Număr contribuabili	%	Suprafaţa – ha-	%	Număr contribuabili	%	Suprafaţa – ha-	%
Total	3813964	100	13685919	100	3834058	100	14404470	100
0-10 ha	3612745	94,7	8427745	61,1	3667180	95,7	9200848	63,9
10,1-50 ha	181494	4,8	2359075	17,3	148860	3,9	2392691	16,6
50,1 - 250 ha	16557	0,4	1425053	10,4	15442	0,4	1505259	10,4
Peste 250 ha	3168	0,1	1537046	11,2	2576	0,07	1305672	9,1

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 176 

Tab.nr.10                     Exploataţii agricole în perioada 1930 - 1935

Grupe de mărime	Număr		Suprafaţă totală  – mii ha-		Suprafaţă însămânţată – mii ha-
	Mii ha	%	Mii ha	%	Mii ha	%	% din suprafaţă totală
Total	3281	100	19750	100	12850	100	65,1
0 – 1 ha	610	18,6	320	1,6	275	2,1	85,9
1 – 3 ha	1100	33,6	2200	11,1	1850	14,4	84,1
3 – 5 ha	750	22,8	3015	15,3	2475	19,3	82,1
5 – 10 ha	560	17,1	3955	20	3110	24,2	78,6
Total  0-10 ha	3020	92,1	9490	48	7710	60	81,2
10 – 20 ha	180	5,5	2360	12	1715	13,4	72
20 – 50 ha	56	1,7	1535	7,8	1015	7,9	66,1
50 – 100 ha	12,8	0,3	895	4,5	540	4,2	60,3
Total 10- 100 ha	248,8	7,5	4790	24,3	3270	25,5	68,3
100 – 200 ha	5,5	0,2	780	4,0	400	3,1	51,3
200 – 500 ha	4,0	0,1	1315	6,7	520	4,0	39,5
Total 100 - 500 ha	9,5	0,3	2095	10,7	920	7,1	43,9
Peste 500 ha	2,7	0,1	3375	17	950	7,4	28,1

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 183

Pentru perioada 1930-1935, perioadă în care a avut loc criza economică, datele statistice arată (tab.nr.10) faptul că din totalul suprafeței coreaspunzător exploatațiilor agricole, a fost însămânțată doar 65,1%. Exploatațiile cu suprafețe de până la 10 ha, considerate ca fiind de subzistență, au fost însămânțate ăn proporție de 81,2%, în  timp ce marile exploatații agricoleau fost cel mai puternic marcate de criză, suprafața însămânțată fiind de 43,9% în cazul exploatațiilor cu o suprafață cuprinsă între 100-500 ha și de 28,1% în cel al exploatațiilor de peste 500 ha.

Urmărind date statistice referitoare la deceniul 1938-1948, privind proprietatea și exploatațiile agricole(tab.nr.11,tab.nr.12,tab.nr.13) se poate face aceeași observație cu privire la structura proprietății pe categorii de mărime, preponderentă fiind fiind categoria de pâna la 10 ha. Mutațiile structurale privind numărul proprietăților și suprafața totală a acestora, a determinat aceeași suprafață medie a unei proprietăți, de 4,6 ha în intervalul de timp luat în considerare.

Tab.nr.11 Exploataţiile agricole, după grupe de mărime şi suprafaţă în proprietate, în anul 1938

Grupe de mărime	Gospodării		Suprafaţă
	Număr	%	Număr	%
Total	11959	100	50948	100
Total  0-10 ha	11009	92	31276	61,4
10,1 – 25 ha	847	7,1	10992	21,6
Peste 25 ha	103	0,9	8680	17

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 188

Tab.nr.12    Proprietăţi agricole individuale, pe grupe de mărime şi suprafaţă, în anul 1941[2]

Grupe de mărime	Proprietăţi		Suprafaţa proprietăţilor		Suprafaţa medie - ha-
	Număr	%	Mii ha	%
Total	2257050	100	10419	100	4,6
Total 0-10 ha	2114883	93,7	6176	59,3	2,9
Total 10- 100 ha	137302	6,1	2538	24,4	18,5
Total 100-500 ha	4234	0,2	870	8,3	205,5
Peste 500 ha	631	0, 0	835	8,0	1323,3

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 195

Tab.nr.13   Gospodăriile agricole individuale, pe grupe de mărime şi suprafaţă, în ianurie 1948

Grupe de mărime	Proprietăţi		Suprafaţa proprietăţilor		Suprafaţa medie - ha-
	Număr	%	Mii ha	%
Total	3142877	100	14576578	100	4,6
Total 0 -10 ha	2954963	94	10346373	71	3,5
Total 10-50	181552	5,78	3289970	22,57	18,1
Peste 50 ha	6363	0,20	940238	6,45	147,0

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 207 (Murgescu C. – Reforma agrară din 1945, Bucureşti, 1956) 

Transformările de natură social politică de după cel de al doilea război mondial din România au determinat schimbări ce au reflectat trecerea la un alt sistem social-politic, bazat pe un alt tip de proprietate. În agricultură, dinamica structurii formelor de proprietate asupra suprafeței agricole(tab.nr.14), a dus la creșterea sectorului socialist, de stat și cooperatist. Astfel, în anul 1965 proprietatea socialistă, având ca obiect suprafața agricolă, reprezenta 91% din total. Sectorul individual, a scăzut ca pondere de la 76,4% la 8,6% ca urmare a procesului de cooperativizare.

Tab.nr.14                      Suprafaţa agricolă pe forme de proprietate(%)

Forma de proprietate	1950	1955	1959	1961	1962	1965
Sector socialist de stat	21,6	25,5	28,6	29,5	29,2	30,2
Sector cooperatist	2,0	6,4	20,6	40,9	61,8	60,8
Sector individual	76,4	65,3	27,3	15,5	6,0	8,6
Întovărăşiri agricole	-	2,8	23,5	14,1	3,0	0,4

Sursa:  ***, Anuarul Statistic al României 1951-1966;

Efectul benefic al dimensiunii eficiente a exploatațiilor, deci  al utilizării suprafeței agricole în condițiile proprietății cooperatiste poate fi argumentat cu date statistice privind dinamica producției agricole(tab.nr.15) între anii 1962-1965, ca urmare a procesului de generalizare a instituirii proprietății socialiste asupra mijloacelor de producție.

Tab.nr.15           Producția agricolă a sectorului cooperatist în anii 1962-1965

Nr. Crt.	Indicator	Anii
		1962	1963	1964	1965
1	Producţia agricolă vegetală (mii tone) - Cereale boabe   (%)	100,00	105,85	110,08	124,78

Sursa: ***- Anuarul Statistic al României 1963, 1964, 1965, 1966; 

Anii 90 au adus modificări în structura proprietății asupra terenurilor agricole(tab.nr.16). Dacă până în 1990 anuarele statistice menționează doar suprafața agricolă în proprietate socialistă, în anul 2000 și în 2008, peste 95% reprezintă suprafața agricolă se afla în proprietate privată.

Tab.nr.16                Structura proprietății asupra terenurilor agricole

Indicator	2000		2008
	Total din care:	Proprietate privată	Total din care:	Proprietate privată
Suprafaţa agricolă	100,00	95,7	100	95,08

Sursa:*** - Anuarele Statistice ale României 2001, 2009;

Preocupările pentru modernizarea producției agricole pot fi argumentate luând în considerare suprafața irigată(tab.nr.17). Dimensiunea exploatațiilor agricole aflate în proprietate socialistă a făcut posibilă construirea unui sistem de irigații, în creștere continuă pâna în anul 1990. Legislația perioadei de tranziție privind proprietatea asupra pământului a determinat creșterea ponderii micilor exploatațiilor agricole și implicit reducerea sistemului de irigații.

Tab.nr.17                     Suprafaţa agricolă irigată în anii 1970-2008

Indicator	UM	19701)	19801)	19901)	2000		2008
					Total din care:	Proprietate privată	Total din care:	Proprietate privată
Suprafaţa agricolă	(mii ha) %	14930,3	14963,4	14769	14856,8	14218,2	14702,3	13979,6
Suprafaţă agricolă efectiv irigată	(mii ha)	664,6	2047,5	3215,8	216,1	94,5	257,7	211,3
	%	4,45	13,68	21,77	1,45	0,66	1,75	1,51

1. ¹⁾ Conform statisticilor oficiale nu sunt înregistrate proprietăţi particulare

Sursa:*** - Anuarele Statistice ale României,1971, 1981, 1991, 2001, 2009.

Preocupările pentru modernizarea economiei românești au vizat în permanență și industria, care a beneficiat și de capitalul străin. În anul 1906(tab.nr.18) ponderea firmelor individuale și a firmelor sociale era aproximativ egală. Dacă la firmele individuale românii reprezentau 53,29%, la firmele sociale, în mare parte societăți pe acțiuni, românii dețineau peste 90% din capital.

Tab.nr. 18 Industria mare particulară, după modul de exploatare şi naţionalitatea întreprinderilor, în 1906

	Număr total	Firme individuale				Firme sociale
		Total	Români	Străini	Fără protecţie	Total	Români	Străini Sucursale
%	100	51,88	53,29	25	21,71	48,12	92,91	7,09

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 30

Dacă se ia în considerare forma juridică a întreprinderilor(tab.nr.19) existente în 1930, este evidentă preponderența firmelor individuale. Aceeași situație este valabilă și în anul 1947(tab.nr.20), an premergător actului de naționalizare a principalelor mijloacelor de producție.

Tab.nr.19           Industria după forma juridică a întreprinderilor, în anul 1930

	Total	Firmă individuală	Societate în nume colectiv	Societăţi pe acţiuni	Cooperativă	Întreprindere de stat, judeţ şi comună	Alte forme
Nr.	140948	133788	2580	1648	224	447	2261
%	100	94,92	1,83	1,17	0,16	0,32	1,6

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 48

Tab.nr.20              Industria după forma juridică a întreprinderilor, în anul 1947

	Total	Firmă individuală	Societate în nume colectiv	Societăţi pe acţiuni	Cooperativă	Întreprindere de stat, judeţ şi comună	Alte forme
	35543	29426	2515	2449	365	219	569
%	100	82,79	7,08	6,9	1,03	0,6	1,6

Sursa: Axenciuc V. - Evoluţia economică a României. Cercetări statistico –istorice 1859 -1947, volumul I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.64

Instituirea proprietății socialiste în domeniul industrial(tab.nr.21) a determinat o structură a producției industriale cu o dinamică favorabilă pentru industria socialistă de stat, de la 88,6%  la 96,2%, simultan cu scăderea ponderii industriei cooperatiste și a celei particulare.

Tab.nr.21             Structura producţiei industriale pe forme de proprietate

în perioada 1950 – 1965

Forma de proprietate	1950	1955	1961	1965
Total industrie	100,0	100,0	100,0	100,0
Industria socialistă de stat	88,6	90,2	95,5	96,2
Industria cooperatistă	3,8	6,8	3,6	3,5
Industria particulară	7,6	3,0[3]	0,9	0,3

Sursa: ***, Anuarul Statistic al României 1951-1966;

În același interval de timp, ca urmare a promovării industrializării, pe baza proprietății socialiste și a acumulării, producția globală industrială(tab.nr.22) a crescut de peste 6 ori.

Tab.nr.22        Dinamica producţiei globale industriale în perioada 1950 - 1965

Anii	1950	1955	1960	1965
%	100	202	340	649

Sursa: ***, Anuarul Statistic al României 1951-1966;

Un argument în plus pentru efectul industrializării bazate pe proprietatea socialistă, cu posibilitatea de alocare centralizată a resurselor pentru dezvoltare, este și dinamica producției industrialeTab.nr.23), având ca bază de comparație, anul 1938. Se știe că anul 1938 a fost anul de vârf al performanțelor economice ale României din perioada interbelică. Producția industrială a crescut semnificativ mai ales după anul 1965.

Tab.nr.23                           Dinamica producţiei industriale

Anul	1938	1948	1950	1960	1965	1970	1975	1980	1985
%	100	85	147	502	957	1700	3100	4800	5800

Sursa:*** - Anuarele Statistice ale României,1971, 1981, 1991

Nu poate fi contestat faptul că rezultatele utilizării potențialului productiv al unei națiuni, indiferent de forma de proprietate asupra mijloacelor de producție, este apreciat prin nivelul venitului național, iar premisa dezvoltării economiei este reflectată de dinamica acestuia(tab.nr.24), dar și de utilizarea lui pentru consum și pentru acumulare de capital. Din datele statistice se observă o creștere accentuată după 1970, știut fiind că o treime din venitul național era alocat pentru dezvoltare.

Tab.nr.24                               Dinamica venitului naţional

Anul	1938	1948	1950	1955	1960	1965	1970	1975	1980	1985	1990
%	100	67	99,5	192	267	411	597	1000	1400	1834,06	1832,69

Sursa:*** - Anuarele Statistice ale României,1971, 1981, 1991;

Urmărind istoria, se poate aprecia faptul că există o ciclicitate proprie a schimbării raporturilor de forţe social-politice, schimbări menite să determine transformări radicale în viaţa economică şi socială. Europa şi statele ei au cunoscut asemenea transformări, la intervale aproximative de 50 de ani, marcate de războaiele napoleoniene, de revoluţiile de la 1848, de primul război mondial, de cel de al doilea război mondial şi, în trecutul apropiat, de mişcările revoluţionare de la sfârşitul anilor 80.

România, ţară europeană, a resimţit în istoria sa consecinţele tuturor evenimentelor.

Anul 1989 a marcat un nou început pentru societatea românească. Atingerea unui obiectiv legat de economia de piaţă performantă şi competitivă, a însemnat, în mod firesc şi începutul unei perioade cu ample transformări economice şi social-politice, de natură să aducă din nou problema proprietăţii în centrul preocupărilor.

Legislaţia a urmărit instituţionalizarea tipului de proprietate privată, în diferitele sale forme. S-au desfăşurat ample procese de reconstituire şi constituire a drepturilor de proprietate, dar şi privatizări. Sursele acestor acţiuni au fost constituite din bunurile care au constituit obiectul proprietăţii socialiste.

Dincolo de semnificaţiile de natură social-politică, aplicarea prevederilor legislative privind proprietatea a avut consecinţe complexe în domeniul economic.

Reforma agrară a avut drept consecinţă nu numai o reconstituire a unor mari proprietăţi, ci şi o revenire la mica proprietate în agricultură şi reducerea considerabilă a obiectivelor agro-industriale. Drept urmare, încă din 1998, România este cel mai mare importator de produse alimentare din Europa.

În domeniul industrial a avut loc un amplu proces de privatizare, care însă, nu s-a dovedit unul de natură să asigure o continuitate a activităţii în marea majoritate a marilor obiective industriale. Principalul motiv trebuie legat de faptul că întreg sistemul industrial a fost creat pentru un sistem de pieţe integrate unui spaţiu definit în principal de CAER, pieţe care s-au prăbuşit în timp. Proprietatea privată în domeniul industriei acoperă preponderent întreprinderile mici şi mijlocii.

În economia românească este prezent capitalul străin care se comportă după aceleaşi reguli generale: utilizarea resurselor materiale şi umane în condiţii de eficienţă economică.

În existenţa şi dinamica societăţilor moderne poate fi identificat un sistem structural în care locul central îl ocupă structura economică şi cea instituţional-legislativă. Mecanismul de funcţionare a structurilor nu poate face abstracţie de proprietate şi de comportamente, ca expresie a diferitelor categorii de interese şi de acţiunile întreprinse în dorinţa de a le satisface. În acest context general, este evident că:

- Pentru orice perioadă istorică, proprietatea şi în special posesiunea asupra principalelor mijloace de producţie ocupă un loc central. Trebuie admis că simpla posesiune presupune avere, dar nu o creează;

- Un rol determinant pentru existenţa şi evoluţia societăţii îl constituie modul în care se asigură condiţiile de eficienţă pentru exercitarea dreptului de utilizare. Prin utilizarea obiectului proprietăţii se creează avere;

- Dimensiunea rezultatelor acumulate în avuţia naţională se constituie în premisa dezvoltării economico-sociale şi a bunăstării, vizând de altfel exercitarea dreptului de uzufruct. Însuşirea rezultatelor poate duce la polarizarea averilor şi la extinderea sărăciei;

- Corelaţia dintre proprietate şi dinamica vieţii economice şi sociale are forme diverse de manifestare;

- Una dintre ele poate fi apreciată prin prisma disparităţilor economice. Dacă poate fi admis argumentul superiorităţii proprietăţii private în comparaţiile dintre vestul şi estul Europei, el nu mai poate fi susţinut atunci când ar fi vorba de nordul şi sudul Europei.

BIBLIOGRAFIE

10. Mureșan Maria, Mureșan D-tru. – Istoria economiei, Editura Economică, București, 1998;

11. Pațac F., Trandafir N. – Istoria economică, Tipografia Universității din Timișoara, 1987;

12. Platon Gh. (și colab.) – Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1993;

13. Postolache T. (coord.) – Economia României. Secolul XX, Editura Academiei Române, Bucurreşti, 1991;

14. Saizu I. - Politica economică a României între 1922 – 1928, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981;

*

*           *

15. *** - Anuarul Statistic al României 1937 şi 1938;

16. *** - Anuarul Statistic al României 1951-1966;

17. *** - Anuarul Statistic al României 1971;

18. *** - Anuarul Statistic al Românie 1981;

19. *** - Anuarul Statistic al României 1991; 

20. *** - Documente privind Istoria României între anii 1918 – 1944, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995;

21. *** - Progresul economic în România 1877 – 1977, Editura Politică, Bucureşti, 1977;