INSTITUŢIA PIEŢEI ÎN ROMÂNIA. ABORDARE GENERALĂ

Pentru toţi economiştii clasici, ca şi pentru vechii şi noii instituţionalişti, piaţa apare ca o regulă, o practică împărtăşită pentru a suplini răul omenesc, pentru a limita sau obstacula înclinaţiile spre individualism şi egoism excesive. Şi, pe cale de consecinţă, piaţa este gândită ca fiind aranjamentul instituţional cel mai potrivit care scoate ce-i mai bun din oameni,  angajându-i în eforturi competitive  şi urmărind calitate şi performanţă.

Într-o lume imperfectă, cu asimetrie informaţională, riscuri, incertitudini şi costuri tranzacţionale în creştere, instrumentul cu valoare instituţională la care s-a recurs spre a face viaţa posibilă a fost şi a rămas, de departe cel mai eficient, piaţa. În explicarea originii pieţei, instituţionaliştii păstrează linia argumentaţională smithiană. Chiar dacă nu şi-a făcut din originea instituţiilor, în general, şi cea a pieţei, în special, o preocupare de principiu, circumscriind problematica inovaţiei instituţionale filosofiei sale generoase despre natura cooperării umane, Smith înlătură orice dubiu prin capitolele sale consistente din Avuţia Naţiunilor intitulate „Cooperarea: problemă teoretică”  sau “Premisele comportamentale într-o teorie a instituţiilor” în care demonstrează, fără drept de tăgadă, că fără reguli, în sens de constrângeri, cooperarea şi activitatea umană eficiente sunt de neconceput. La reguli, la respectarea lor se face apel ca la acel ceva menit a interveni şi a separa apele, greutăţile de contragreutăţi (în sens smithian) sau de a face vizibil şi observabil ceea ce pentru unii, din neştiinţă sau cu voinţă, este neobservabil: regulile generale (instituţiile) care-i privesc pe toţi dar nu în mod direct şi pe fiecare în parte (în accepţiunea hayekiană) sau, în alţi termeni, de acel ceva care ne obligă la competiţie, ne face mai eficienţi stabilind, în acelaşi timp, concordia şi echilibrul. Respectând o regulă, chiar dacă acest lucru este potrivnic naturii noastre individuale, punem efortul colectiv la adăpost de derive; facem loc la ceea ce înseamnă progresul social generalizat.

Subsumând acestei filosofii generale cazul particular al pieţei concurenţiale, Smith ia ca punct de plecare sensul necontractualist al ordinii naturale, refuzul ei de a se supune, “natural”, vreunei inginerii sociale. La ordinea naturală se ajunge plecând de la natura umană. Aceasta este o sumă de plusuri şi minusuri, una în care convieţuiesc egoismul şi altruismul, hărnicia şi comoditatea. În faţa acestei naturi contradictorii, Smith găseşte o soluţie: intrat în mediul concurenţial al pieţei libere, individul nu va avea altă şansă de supravieţuire şi, eventual, câştig, decât dezvoltând şi fructificând doar partea bună cu care l-a dotat natura. Odată aruncat în mediul concurenţial, individul va învăţa care este preţul contractului respectat; va afla că doar prin raţionalitate şi eficienţă are şanse de câştig şi asta urmărind şi luând în  serios, şi continuu, statutul celor cu care se află în competiţie. “Drumul” către piaţă nu face plăcere. Dar individul este “trimis” instinctiv şi obiectiv într-acolo pentru că “…omul are aproape întotdeauna nevoie de ajutorul semenilor săi” (Smith, 1962:13); nu-şi este, în alţi termeni, suficient pentru a supravieţui şi pentru că e nevoit să accepte că nu se pricepe la toate. Piaţa îl va “învăţa” că e firesc să-şi folosească mâinile sau mintea la facerea bunurilor sau serviciilor la care se pricepe şi este echipat cel mai bine. Pentru celelalte, trebuincioase, trebuie  să recurgă la schimb, la piaţă. Acolo, la piaţă el află dacă produsul muncii lui e cerut sau nu. În felul acesta, piaţa evaluează şi stratifică. Îl aşează pe fiecare acolo unde-i este locul, recompensându-l pe cel care a ştiut să folosească cu maximă eficienţă partea bună din el sau, după caz, sancţionând, printr-o instituţie apendice, falimentul, comoditatea, lipsa de iniţiativă şi inspiraţie.

Pe linia deschisă de Smith, Mises, Hayek, Kirzner pun problema originii pieţei în termeni noi dar păstrând fondul explicativ. J. Buchanan şi H. Hazlitt se apropie de grupul austriecilor prin omagiul pe care-l aduc principiului “mâinii invizibile”, catalizator al ordinii spontane de piaţă. Mises, de pildă, în nota mentorului spiritual Smith, vede în divizunea muncii un “aranjament instituţional” fundamental care are la bază atât cauze ce ţin, natural, de apariţie noastră inegală în societate, cât şi cauze sociale vizând atât managementul social ca atare cât şi influenţa unor instituţii preexistente apariţiei noastre pe lume. Din împrejurarea că fiecare se ocupă de altceva, cooperarea devine obligatorie. “Fructele  efortului uman vor înflori” numai într-un asemenea cadru. În acest registru fiecare se verifică şi-şi verifică semenii. Schimbul apare ca obiectiv necesar iar piaţa singura soluţie şi instrument pentru “coordonarea” acestui fenomen complex şi contradictoriu în care independenţa de mişcare individuală apare ca o metaforă goală dacă nu este încadrată în efortul colectiv. Raţiuni similare îl conduc pe J. Buchanan să considere că piaţa este“…acel  proces instituţional în cadrul căruia indivizii interacţionează (voluntar) în urmărirea unor obiective individuale (aparent) separate” (Buchanan,1986:87). Interacţiunea şi încadrarea efortului individual în cel colectiv apar ca fiind fundamentale iar cea care le oferă expresia fidelă este piaţa. Hayek merge mai departe. El surprinde calitatea acesteia de a optimiza efortul uman. La această  concluzie ajunge după ce se convinge că trecerea de la lumea arhaică, bazată pe “reguli concrete”, la lumea civilizată (“marea societate”), bazată pe “reguli abstracte” a fost un process obiectiv. Viaţa economică şi socială a devenit mult prea complexă pentru a fi prinsă în tuşele unor reguli elementare şi particulare. Soluţia lui Hayek a fost tot piaţa, o “abstracţie concretă” abilitată să ajusteze şi să împace planurile individuale cu obiectivele generale.  Acceptând acest rol, de “coordonator” al acţiunilor individuale, prin mecanismul  feedback-ului, Hayek a văzut în piaţă alternativa unică, şi cu şanse de reuşită, la planificarea macro (Hayek, 1990). Este, acesta, un punct în care Hayek vine în contradicţie cu unul dintre corifeii economiei instituţionale-R. Coase. În faimoasa sa lucrare Problema costului social (Coase, 1960) ca şi în celebrul articol Structura instituţională a producţiei (Coase, 1997), Coase lasă clar să se înţeleagă că nu vede în piaţă un panaceu universal şi un instrument infailibil. Dimpotrivă, pleacă de la premisa că, în calitatea ei de creaţie umană, piaţa îşi are propriile imperfecţiuni. Ca atare, nu-şi este suficientă prin propriile-i mecanisme de autoîntreţinere şi, deci, are nevoie de sprijin. Sprijinul vine, în principal, de la guvern. El o  “administrează” şi o fasonează. Sub impreiul acestei filosofii Coase face loc unei alternative la “mâna invizibilă” smithiană pe care o surprinde în “...acele arii de planificare în cadrul unor organizaţii  corespunzător dimensionate” (Coase, 1997:251). Fără aceste “arii de planificare”, concepute, se vede, la nivel micro şi nu pe cale normativă ci prin competiţia dintre organizaţii, sistemul economic nu are şanse să funcţioneze. Coase vorbeşte de un sistem mixt, “…a cărui structură va fi determinată de concurenţă” (Coase, 1997:251).

Aşa cum s-a subliniat deja, apariţia şi consolidarea instituţiei fundamentale cu numele de piaţă a urmat în România cursul firesc determinat de aceiaşi factori cauzatori ca şi în restul lumii.  Chemată să stabilească, şi aici, legătura dintre cele două universuri ale economiei, producţie şi consum, să reducă costuri tranzacţionale, să eficientizeze şi să optimizeze procese economice, să asigure dezvoltarea din interior dar să ofere şi deschiderea spre exterior a economiei, piaţa, în haină românească, a parcurs un drum lung, nu lipsit de sincope şi împrejurări potrivnice. Tentaţia imanentă de a se livra schimbului, de a admite, vrând nevrând, că numai deschiderea spre competiţia de piaţă duce la progres a încercat şi determinat comportamentele întreprinzătorilor români, dintotdeauna. Componenta informală, propensiunea spre schimb şi piaţă au salvat, de altfel, şi au permis depăşirea unor sincope apărute pe palierul formalului. Regimul proprietăţii şi, nu mai puţin, regimul politic nu au oferit întotdeauna terenul propice pentru afirmarea plenară a informalului, a tendinţei naturale cu expresie finală în piaţă. Rândurile scrise de membrii echipei de cercetare, periodizând procesul de evoluţie a pieţei în patru mari etape, pun în evidenţă acest lucru. Piaţa trebuie “creată”. Componenţa normativă are şanse de izbândă numai atunci când legile, regulamentele, tratatele, codurile etc., într-un cuvânt, toate actele normative reflectă, condensat, o experienţă faptică deja trăită. În cele mai multe dintre situaţii această concordanţă dintre cerinţa impunerii unei reguli şi gradul ei de reprezentativitate şi acoperire faptică s-a asigurat. Când cutumele şi obiceiurile nu au mai avut forţa necesară pentru a impune reguli la nivelul colectivităţilor, s-a venit cu reglementarea formală pentru a organiza oboruri sau iarmaroace, târguri de vite sau de produse prelucrate. Acelaşi scop l-au avut Codul Calimach, Pravilniceasca condică, Legiurea lui Caragea sau Codul Civil al Principatului Moldovei.  Prin ele se „iniţia” piaţa; se stabileau reguli de formare a preţurilor la bunuri, de împrumut cu dobândă, de înlăturare a cămătăriei sau de “mişcare” a proprietăţilor imobiliare. Pe calea unor regulamente sau tratate, piaţa a căpătat adâncime şi extensie. Remarcabile, prin influenţa exercitată asupra pieţei, au fost documentele programatice ale revoluţiei din 1821, Regulamentele organice sau Tratatul de la Adrianopol. Desfiinţarea vămilor a “havaietelor” sau a “raialelor dunărene”, a monopolurilor industriale, liberalizarea comerţului, protecţia producţiei naţionale în faţa concurenţei străine, abolirea   monopolurilor străine (turcesc) şi internaţionalizarea comerţului pe Dunăre etc., iată doar câteva “măsuri” prin care piaţa românească primeşte serios sprijin. Convenţia vamală din 1846, Codul comercial din 1863, Convenţia vamală, comercială şi de navigaţie cu Austro-Ungariă ţin, de asemenea, de începuturile preocupării formale de a organiza şi consolida o instituţie fără de care dezvoltarea modernă a României era de neconceput. Completează “aranjamentul instituţional”  deja existent şi contribuie la crearea unui climat favorabil schimbărilor de piaţă liberă, înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a Camerelor de Comerţ şi Industrie. Formele de schimb, mijloacele de plată, formele de organizare a producţiei de bunuri şi servicii, (înfinţarea societăţilor pe acţiuni), reglementarea operaţiunilor bursiere etc. s-au dovedit a fi însoţitorii doriţi şi necesari ai unei economii de piaţă în formare pentru care adâncirea diviziunii muncii şi afirmarea valenţelor proprietăţii private cereau reguli moderne de producţie şi de schimb generalizat.

Odată formată, deschiderea, “spre interior” dar, mai ales către exterior a pieţei a făcut obiectul unor serioase preocupări teoretico-doctrinare dar şi ale decidenţilor politici. C. Garoflid, V. Madgearu, C. Ianculescu, Mitiţă Constantinescu, N. P. Arcadian, M. Manoilescu ş. a. îşi vor folosi mintea şi condeiul spre a impune un adevăr: economia românească nu se poate dezvolta decât plecând de la un sistem al proprietăţii private clar definit pe care să se altoiască o piaţă modernă, cu mare deschidere spre exterior. Aici intervine o “specificitate” în evoluţia pieţei româneşti. Ea se va afla la un moment dat ca şi economia în ansamblu, la confluenţa a două politici, aparţinătoare a două direcţii doctrinare diferite: “prin noi înşine”  şi “cu porţile deschise”. Caracterul “specific”, românesc, al evoluţiei pieţei ţine de împrejurarea că politica porţilor deschise nu era îmbrăţişată de un partid liberal. Dimpotrivă, acesta practica un “liberalism naţionalist”, protecţia oferind culoare şi conţinut politicii promovate în condiţiile în care doctrina îi îndemna tocmai spre deschidere fără graniţe şi bariere. Merită, în context, să reflectăm şi la o altă faţetă a ceea ce am numit “specificitate”: în conţinutul ei material piaţa românească nu a fost şi nu este una plină de bunuri. Caracterul predominant agrar al începuturilor dezvoltării economice, urbanizarea precară, relaţia urban-rural pervertită (populaţia rurală s-a văzut şi simţit tot timpul exploatată de cea urbană) explică în mare măsură, puţinătatea atât a ofertei cât şi a cererii. Dispoziţii normative neangajante sau neconforme cu interesele generale ale colectivităţii au completat tabloul explicativ.

Dinamica pieţei româneşti a însemnat, aşa cum am mai reţinut un proces de facere şi refacere, de suişuri şi coborâşuri. Cele două războaie mondiale, se înţelege, au avut efecte catastrofice. După fiecare, a fost nevoie de efort şi de reforme. Cele iniţiate în perioada interbelică au liberalizat economia şi însufleţit piaţa. Reforma agrară din 1921, Legea minelor (1924), Legea comercializării şi controlului întreprinderilor statului, Legea energiei (1924), Legea bursei (1929) etc., au avut rezultate benefice pentru dezvoltarea economică. Doar marea criză a anilor ’29-’33 a temperat avântul perioadei. Oricum, din perspectiva temei noastre, momentul a scos la iveală importanţa crucială a două instrumente adiacente pieţei libere:  bursa şi falimentul, ele însele mixturi, aflate la confluienţa dintre organizaţie şi instituţie. Perioada 1934-1938 a fost una de maturizare a  capitalismului românesc şi a instituţiilor sale fundamentale –piaţa şi proprietatea, o perioadă de adevărată renaştere naţională. Ce a urmat după, războiul şi revoluţia socialistă, au fost de natură să relativizeze şi bagatelizeze dezvoltarea economică, în general, piaţa liberă şi proprietatea privată, în special. Dacă ceva a supravieţuit în această perioadă, lucrul s-a produs la nivelul notei de subsol.  Economia normativ dirijată şi proprietatea holist-colectivistă făceau caduc orice discurs despre piaţă. Dimpotrivă, marketingul a fost decretată  o ştiinţă burgheză, neavenită şi “dăunătoare” spiritului epocii. Consecinţele acestor ani se simt şi astăzi. Dependenţa de cale (de trecut) se manifestă inclusiv pe dimensiunea procesului de reformare şi afirmare a pieţei. În cca. o jumătate de secol de comunism, lecţia pieţei a fost uitată. Inerţii comportamentale induse de o ingerinţă a statului până în viaţa intimă a cetăţenilor a făcut ca procesul tranziţiei să fie anevoios. Pentru populaţia tânără a anilor 2000 s-a constatat o lipsă acută a educaţiei de piaţă. Din nou, informalul, tendinţa naturală de a te expune exerciţiului liberului schimb, impus la rându-i de o diviziune a muncii libere permisă de o economie emergentă dar deschisă, a învins. Dereglementarea, descentralizarea, actele normative de înfiinţare şi funcţionare a societăţilor comerciale, reorganizarea burselor şi a camerelor de comerţ etc. au fost de natură să susţină afirmarea tendinţei informale de reapariţie şi manifestare plenară a pieţei libere. Dar, şi în această perioadă “specificitatea” nu a ocolit perimetrul României. Corupţia generalizată, caracterul stufos şi incoerent al legislaţiei în materie, atitudinea ostilă faţă de piaţa şi capitalul străin, viciile voite ale legislaţiei în domeniul proprietăţii etc. au semănat neîncredere în privatizare, în economia de piaţă oficială şi în instituţiile statului, în general. Ceea ce s-a întâmplat a confirmat spusele lui North care scria, convins, că “Instituţiile nu sunt neapărat  create, sau frecvent create, pentru a fi eficiente social; mai degrabă ele, sau cel puţin regulile oficiale, sunt create pentru a servi interesele celor care deţin puterea de a negocia instituirea unor reguli noi” (2003:21). Ca urmare, neoficialul, economia gri, a devenit dominantă, cu şanse reale de a oferi proba normalităţii prin ponderea ocupată în crearea PIB-ului. Absenţa unei concurenţe reale, ingerinţa încă puternică a statului în zone care cereau imperativ libertate ca şi contactul dezarticulat cu piaţa externă au făcut ca economia de piaţă în perioada post-comunistă să se dezvolte haotic şi într-o cadenţă de neinvidiat.  Dincolo de toate însă, piaţa rămâne o realitate. Acolo unde nu a reuşit să o impună “mână invizibilă”, simţul comun al producătorului sau consumatorului, a făcut-o Uniunea Europeană. Economia de piaţă, nu oricum ci funcţională, a fost o condiţie fundamentală a aderării. Faptul este emblematic pentru ceea ce înseamnă importanţa care se acordă acestei instituţii; pentru înţelegerea rolului ei în fasonarea economiei şi lumii civilizate.

EVOLUŢIA INSTITUŢIEI PIEŢEI ÎN ROMÂNIA PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Piaţa, considerată drept spaţiul economic în care se întâlneşte cererea şi oferta, totalitatea relaţiilor între vânzătorii şi cumpărătorii de bunuri materiale, servicii şi alte valori, face parte, incontestabil, dintre marile invenţii sociale ale oamenilor. În evoluţia iniţială a societăţii, oamenii au legat schimbul de un loc şi l-au supus anumitor reguli. Adesea, dezvoltarea urbană începea odată cu acordarea  dreptului de a ţine târg sau piaţă. În economia modernă pieţele nu mai sunt legate de un anumit loc. Mijloacele moderne de comunicaţii permit participanţilor la piaţă să intre oricând în legătură unii cu alţii, fără restricţii de distanţă, oră sau limba de comunicare. În acest context, piaţa a devenit o reţea complexă ce a cuprins vânzătorii şi cumpărătorii din întreaga lume. Economia modernă nu poate fi concepută fără piaţă.

Piaţa a apărut cu multe milenii în urmă ca legătură între producători şi consumatori. „Între producţie şi consum, cele două universuri complementare ale vieţii economice, s-a strecurat – remarca F. Braudel – un al treilea, îngust dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el de la întâia privire, schimbul s-au dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunându-şi constrângerile şi în mod sigur revoluţionară” (Braudel, 1979:13).

În ţara noastră piaţa s-a format ca urmare a dezvoltării producţiei şi schimbului de activităţi, prin contopirea pieţelor locale, izolate, extinzându-se odată cu dezvoltarea sferei circulaţiei la scară naţională şi internaţională, cu apariţia de noi ramuri şi subramuri de producţie. Ea nu reprezintă numai un mod specific de confruntare între producători şi consumatori ci şi un mijloc de comunicare între aceştia. „Piaţa – afirma Maurice Didier – apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca  tranzacţiile între ei să se încheie” (Didier, 1989:4). Piaţa a devenit instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic nu se poate izola de piaţă, ea reprezentând instituţia ce mediază între producători şi consumatori. Ea oferă informaţiile necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât şi pentru cine să producă.

Evoluţia pieţei în ţările Române până la mijlocul secolului al XVIII-lea

Dezvoltarea principalelor domenii ale producţiei, respectiv agricultura, mineritul, meşteşugurile etc. din cadrul economiei geto-dacice a antrenat şi un schimb de activităţi în cadrul fiecăruia şi între acestea. Pe lângă circulaţia internă a mărfurilor realizate, schimbul cu alte regiuni geografice, mai mult sau mai puţin îndepărtate, era bine reprezentat, de exemplu, schimburile dintre aşezările dacice din Muntenia şi Grecia, în special ceramică. Mărfurile străine au pătruns nu numai în Muntenia ci şi în Transilvania şi Moldova. Dovada acestui schimb de mărfuri o reprezenta cantitatea mare de monedă geto-dacă aflată în circulaţie. Schimbul de produse înregistrează în cursul epocii post-romane valori semnificative, cu fluctuaţii influenţate puternic de evenimentele politice care s-au succedat. Etalonul acestor fluxuri şi refluxuri ale schimbului economic l-a reprezentat  circulaţia monetară (se cunosc circa 500 de monede emise de Constantin cel Mare, ce proveneau de pe teritoriul vechii Dacii).

Cursul ascendent pe care societatea românească l-a cunoscut începând de la finele mileniului I e.n. va da o nouă configuraţie pieţei. Pe măsura cristalizării noilor structuri demo-economice şi social-politice din această perioadă, se constată şi un proces de amplificare a relaţiilor de schimb.

În secolele X – XIV comerţul intern se realiza, în special, în târgurile periodice. Poziţia geografică a ţărilor române a făcut ca pe teritoriul lor să treacă importante drumuri comerciale şi să se desfăşoare un important comerţ de tranzit, ai cărui principali agenţi erau negustorii italieni, armeni şi saşi. În secolele XI – XIV s-a remarcat o intensă activitate a negustorilor genovezi la gurile Dunării. Atât comerţul intern cât şi cel extern şi de tranzit s-a reflectat într-o intensă circulaţie monetară, evidenţiată prin descoperirile de tezaure monetare şi diversitatea monedelor pe care acestea le conţineau.

Organizarea instituţiei domniei în secolul al XIV-lea şi măsurile luate pentru întărirea ordinei de stat, au determinat creşterea semnificativă a schimbului intern şi extern de activităţi. Creşterea numărului populaţiei, nevoile alimentare ale populaţiei orăşeneşti, ce a sporit atât ca urmare a sporului natural cât şi a exodului rural şi imigrărilor străine, au stimulat producţia de cereale – marfă în lumea satelor, ce s-a orientat şi în afara graniţelor. Însă, decretarea, la sfârşitul secolului al XVI-lea, a legării de glie a ţăranului a limitat spiritul întreprinzător şi iniţiativele particulare, cu impact asupra productivităţii factorilor de producţie. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, în tratatele internaţionale încheiate de domnitorii din Ţara Românească şi Moldova pătrunde ideea de protecţionism. Comerţul începe să fie supus unor taxe vamale, percepute la vămile de graniţă sau la cele din interiorul ţării.

Producţia de mărfuri sporită în secolul al XVIII-lea, mai ales prin specializarea meşteşugurilor orăşeneşti a contribuit la lărgirea pieţei interne şi la o tendinţă de preponderenţă a economiei marfă – bani în ansamblul vieţii economice. Datorită dominaţiei otomane, orientarea schimbului pe piaţa externă era în special spre Constantinopol şi regiunile sud-dunărene. Cu toate acestea, monopolul turcesc nu s-a exercitat totdeauna cu stricteţe, o serie întreagă de mărfuri putând circula liber.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea imperiile otoman şi habsburgic şi-au întărit dominaţia, restrângând autonomia ţărilor române. Însă, dezvoltarea tehnicii şi adâncirea specializării au creat premise pentru dezvoltarea  meşteşugurilor. Procesul de organizare a breslelor atinge apogeul şi, ţinând cont de caracterul limitat al pieţei, acestea urmăreau să-şi asigure monopolul desfacerii în localităţile proprii, în ramura de producţie respectivă. Treptat, breslele încep să fie concurate pe piaţă de întreprinderile manufacturiere, pentru început în Transilvania. Extinderea lor în această parte a ţării şi apariţia în Moldova şi Ţara Românească a reprezentat semnul apariţiei economiei capitaliste. Creşterea pieţei interne a amplificat cele două forme tradiţionale ale schimbului: permanent şi periodic. Lipsa unei monede bătute a determinat abundenţa de numerar de provenienţă străină, mai ales de pe urma exporturilor. Un aspect important al pătrunderii instrumentelor specifice economiei de piaţă în Principate l-a constituit folosirea pentru prima oară a poliţelor şi biletelor la ordin. După anii 40 ai secolului al XVIII-lea, ca urmare a  reformelor lui Mavrocordat în Principate şi dezvoltării preindustriale în Transilvania, a avut loc o limitare a relaţiilor feudale (Constantinescu, 1989:173). Drept urmare, în toate cele trei ţări române s-a  adâncit diviziunea socială a muncii, a sporit producţia de mărfuri agricole şi manufacturate, iar dominaţia economiei naturale este tot mai mult restrânsă. Mai ales în Transilvania, importantă pentru dezvoltarea economiei de piaţă a fost şi constituirea primelor societăţi pe acţiuni.

Piaţa în Ţările Române între mijlocul secolului al XVIII-lea până la revoluţia din 1848

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, cele trei provincii româneşti au intrat într-o  nouă etapă de dezvoltare economico-socială şi politică, prin destrămarea vechilor structuri feudale şi afirmarea unor noi instituţii moderne ale economiei capitaliste. Deşi formele feudale rămân dominante, apar noi forme de producţie bazate pe munca salariată şi capital. O premisă a acestora a constituit-o adâncirea diviziunii muncii, creşterea producţiei şi schimbului de mărfuri şi a economiei monetare, atât sub influenţa factorilor interni, cât mai ales a celor externi.

Sub impulsul pieţei au început să apară ateliere mult mai mari, utilizând tot tehnică  manuală, dar bazată pe diviziunea tehnică a muncii, respectiv manufacturile. Un rol important în acest sens l-a avut nobilimea antrenată tot mai mult în producţia de mărfuri şi comerţ. Transporturile şi comunicaţiile au cunoscut o extindere continuă, ceea ce a antrenată tot mai mult în producţia de mărfuri şi comerţ. Transporturile o sporire sistematică a legăturilor economice dintre diferitele regiuni româneşti şi încadrarea economiei noastre în circuitul internaţional.

În condiţiile unei conjuncturi favorabile (revoluţia franceză, războaiele napoleoniene, deschiderea gurilor Dunării şi a Mării Negre pentru imperiul habsburgic etc.) s-a dezvoltat comerţul cu cereale. Au crescut şi schimburile comerciale interne, mai ales prin sporirea numărului târgurilor, iarmaroacelor, bâlciurilor etc. Datorită interdicţiei Porţii Otomane de a dispune de monede proprii, circulaţia monetară se caracteriza printr-o foarte mare diversitate de monede străine. Pentru a face un calcul unitar populaţia a trebuit să transforme toate aceste monede în lei (în amintirea talerului leu – monedă bătură în Ţările de Jos începând din ultimul sfert al secolului al XVI-lea, ce s-a răspândit şi în ţările noastre). Deşi leul a fost utilizat ca monedă reală până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când dispare din circulaţie, datorită obişnuinţei populaţiei de a opera cu el, a continuat să funcţioneze ca monedă de calcul. Preţul mărfurilor se stabilea în lei, dar se achita în alte monede aflate în circulaţie. Dintre cele de aur mai răspândite erau ducatul olandez şi austriac şi galbenul turcesc şi veneţian.

Influenţaţi de ideile epocii luminilor şi de modele europene, o serie de domnitori reformatori precum Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilante, Scarlat Callimachi, Ion Caragea etc. au făcut eforturi pentru codificarea legislativă şi alcătuirea unor coduri moderne, inspirate după cele străine, mai ales după cele ale lui Napoleon I. Astfel a apărut: Pravilniceasca condică ( în 1780, din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti), Codul Calimach (în 1817), Codul civil al Principatului Moldovei (1817 - care îmbina dreptul local, bazat pe obicei, cu dreptul bizantin, folosind ca model principal Codul Civil Austriac ce cuprindea prevederi asupra modului de stabilire a preţurilor bunurilor, asupra modului de întocmire a înscrisurilor doveditoare ale proprietăţii, asupra împrumuturilor de gaj şi pe ipotecă, asupra dobânzilor legale la împrumuturi, precum şi pedepse împotriva cămătăriei) şi Legiuirea Caragea (1818). „Codurile s-au dovedit a fi, într-adevăr, folositoare, ele aplicându-se neîntrerupt până în 1865. Au fost probabil împlinirea cea mai de durată a despoţilor luminaţi fanarioţi, una din puţinele pe care partida naţională victorioasă la 1821 nu a dorit să o înlăture” (Georgescu, 1984: 116).

Odată cu readucerea pe tronurile Principatelor Române a unor domnitori pământeni, după revoluţia de la 1821, preocupările reformatoare s-au impulsionat. Reprezentanţii partidei naţionale din Ţara Românească şi Moldova au redactat zeci de memorii şi proiecte de reformă, de apeluri şi proclamaţii în care se propuneau „scenarii” pentru modernizarea societăţii româneşti. Dezvoltarea pieţei interne şi procesul de formare a unei pieţe naţionale şi-a găsit expresia în cererea lui Tudor Vladimirescu de a se înlătura vămile interne. Revoluţia din 1821, eveniment politic  important care a impus Imperiului Otoman schimbarea regimului politic, s-a concretizat în mai multe documente programatice, dintre care cel mai important era intitulat „cererile norodului românesc” prin care se cerea eliminarea abuzurilor, restabilirea dreptăţii şi egalităţii şi formula principiile de bază ale unei noi ordini sociale. Printre revendicările cu implicaţii majore în domeniul social-economic se remarcau cele referitoare la interdicţia de a spori impozitele indirecte asupra produselor, anularea legiunii lui Caragea, a măsurilor fiscale introduse de Alexandru Şuţu, desfiinţarea  vămilor şi a havaieturilor referitoare la vite care influenţa negativ comerţul (Opriţescu, 2001: 28).

Regulamentele organice cuprindeau dispoziţii prin care se vor desfiinţa efectiv vămile interne cât şi monopolurile ce se acordau cu prilejul creării unor întreprinderi industriale. În domeniul economic, acestea au pus în discuţie desfiinţarea roialelor dunărene, liberalizarea comerţului, reorganizarea vămilor, cuprinderea negustorilor străini în breslele pământene, desfiinţarea havaieturilor, crearea de fabrici, apărate de  concurenţa străină prin introducerea unui sistem protecţionist care să încurajeze industria ţării, iar în agricultură numărul de zile de clacă pe an la care erau îndatoraţi ţăranii (Opriţescu, 2001: 38). În fapt, acestea conţineau, în cele nouă capitole ale lor plus anexele acestora, toate normele după care trebuia organizată activitatea în principate. Economia din epoca regulamentară poate fi definită ca o economie de tranziţie în care, prin adoptarea unei noi legislaţii, se renunţa la  folosirea unor formule conservatoare din perioada fanariotă şi se declanşa un real proces de modernizare ce a favorizat un progres vizibil în toate componentele vieţii economice. Nicolae Iorga considera în „Istoria comerţului românesc” că perioada 1829 – 1859 reprezintă epoca creaţiunii economice. Dinamica procesului de modernizare a fost însă inegală, existând ramuri economice în care schimbările au fost  mai rapide, în timp ce în altele mai lente. Caracteristic acestei etape a fost faptul că elementele de economie precapitalistă au coexistat cu cele noi, capitaliste, deseori limitându-le influenţa.

Comerţul este principala ramură economică ce s-a dezvoltat, beneficiind şi de facilităţile economice stipulate în Tratatul  de la Adrianopol. Contextul internaţional era favorabil, având în vedere interesele economice ale marilor puteri pentru zona Mării Negre şi a gurilor Dunării. Prin abolirea monopolului turcesc şi internaţionalizarea comerţului pe Dunăre, s-a creat un cadru favorabil circulaţiei mărfurilor atât în interior cât şi în exterior, ceea ce a deschis calea pentru dezvoltarea economiei de schimb în Principatele române, pentru stabilirea unor raporturi directe cu Occidentul şi integrarea treptată în Europa modernă. Desfiinţarea vămilor interne între Principate (după 1831) şi menţinerea unor intense legături economice cu Transilvania au contribuit la realizarea treptată a pieţei naţionale. Însă, acest tratat va însemna intrarea Principatelor şi sub control rusesc, adăugând astfel un nou obstacol, mai ales în plan politic, ce va marca procesul de modernizare. În anii 1836 şi 1837 porturile româneşti de la Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi obţin statutul de porto-franco, ceea ce a contribuit la integrarea comerţului românesc în circuitul european (Opriţescu, 2001: 60).

Prin Convenţia vamală din 1846 s-a creat posibilitatea liberei circulaţii a produselor din Ţara Românească şi  Moldova, pentru cele străine se plătea vamă o singură dată la graniţele unde intrau. În ciuda barierelor politice menţionate, procesul de extindere a pieţei interne a coincis cu acela de formare a unei pieţe naţionale a ţărilor române, care la rândul său a stimulat lupta pentru libertatea naţională şi unitatea statală.

Piaţa în spaţiul românesc  în perioada 1848 – 1914

Una dintre cele mai semnificative perioade din istoria României a fost între 1848 – 1914, o etapă de acumulări şi transformări calitative pe plan economic,social, politic şi instituţional.

Un loc aparte l-a ocupat revoluţia din 1848, în urma căreia şi formele instituţionale au înregistrat schimbări profunde. Programul revoluţiei, influenţat puternic de ideile liberale de inspiraţie franceză, sintetizând o bună parte din obiectivele procesului  de modernizare a societăţii româneşti, a reprezentat alternativa liberală la reformarea conservatoare realizată pe baza Regulamentului Organic. În afara împroprietăririi ţăranilor, erau prevăzute măsuri privind dezvoltarea  industriei, comerţului, băncilor etc. De exemplu, legat de formarea pieţei interne, programul de la Iaşi prevedea, între altele: art. 14: „Îmbunătăţirea portului Galaţi, ca cel mai mare canal al înfloririi comerţului şi agriculturii ţării”; art. 17 „Formarea unui tribunal de comerţ la Iaşi; codul de comerţ al Franţei, consfinţit regulamentar, să fie tălmăcit în limba ţării; Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi în formarea unei bănci de scont pentru înlesnirea neguţătorilor în înflorirea comerţului” (Badea, 1982: 360). Aceste programe expuneau cerinţele unei societăţi aflate într-un proces de modernizare, dar care îi lipsea, pentru a pune în practică obiectivele economice, un cadru politic corespunzător. Sintetizate de Mihail Kogălniceanu în Dorinţele partidei naţionale, ele vor fi reluate în 1857 în cadrul Adunărilor ad-hoc, o parte dintre ele găsindu-şi rezolvarea deja în 1859 prin reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Deşi înnoirea politico-instituţională a evaluat într-un cadru contradictoriu, epoca ulterioară a marcat o operă de construcţie esenţială a unor structuri şi forme de funcţionare moderne,în raport cu perioadele anterioare. Prin reformele din anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au creat condiţiile necesare realizării pieţei moderne. Ca urmare a reformei agrare din 1864 au fost împroprietăriţi 515422 ţărani cu 1.894.927 ha, iar 106.714 ţărani au cumpărat loturi mici însumând o suprafaţă de 546.593 (Platon, 1985: 197). „Suprimarea relaţiilor feudale şi eliberarea ţăranilor, eliberarea moşiilor de servituţile feudale, au dus la constituirea unei pieţe a forţei de muncă şi a îngăduit lărgirea pieţei interne, o dezvoltare mai rapidă a capitalismului în general, în agricultură, în special, prin utilizarea mai largă a muncii salariate, accentuarea caracterului  comercial”(Platon, 1985: 197).

În aceeaşi direcţie a avut efecte importante Legea administrativă de organizare a comunelor rurale şi urbane, prin care comuna devenea independentă, satele nu mai aparţineau moşiilor, având personalitate juridică şi posibilitatea de autoconducere prin Consiliul comunal (Clipa, Iacob, 1994: 28). „În felul acesta, apreciază Ilie Puia, comunele lărgeau activitatea producţiei libere şi a pieţei, se creau condiţii de dezvoltare a transporturilor şi comunicaţiilor, de eliminare a îngrădirilor şi monopolurilor impuse comunelor, târgurilor şi formelor de comerţ vechi (bâlciuri, iarmarocuri), se eliminau barierele pieţelor locale, pentru formarea pieţei naţionale moderne”(Puiu, 1992: 107).

Tot pe linia modernizării, în 1863 a fost adoptat Codul comercial, inspirat din Codul comercial francez, iar în 1887 un nou Cod comercial, după cel italian de la 1882, considerat pe atunci cel mai înaintat din Europa. Acesta reglementa problema mărcilor de fabrică şi de comerţ, modul de soluţionare a litigiilor, procedura în caz de faliment, controlul sanitar al mărfurilor, obligativitatea şi competenţele verificării măsurilor şi greutăţilor, reglementarea, apărarea şi garantarea de către stat a libertăţii operaţiunilor comerciale etc. A contribuit, mai ales în primele decenii ale secolului XX, la diversificarea formelor şi căilor de manifestare a concurenţei.

La cumpăna dintre secolele XIX şi XX s-a constatat  începutul  procesului de centralizare a capitalului comercial, fapt atestat de apariţia societăţilor anonime comerciale. Prima societate de acest fel a fost creată în 1894, în ajunul primului război mondial existând 60 asemenea societăţi (Mureşan, Mureşan, 2003: 151).

În condiţiile creşterii interesului unor state europene în dezvoltarea legăturilor comerciale cu ţara noastră şi dreptului de a încheia tratate fără autorizarea Porţii otomane, România a încheiat la Viena la 10-22 iunie 1875 Convenţia Vamală, Comercială şi de Navigaţie cu Austro-Ungaria. Încheiată pe baza politicii liberului schimb, ea prevedea asigurarea reciprocă a tratamentului clauzei naţiunii celei mai favorizate. Potrivit acesteia, România se obligă să scutească de orice taxe vamale importul unor mărfuri de provenienţă austro-ungare şi putea desface aici cerealele sale în mod liber. Tranzitul mărfurilor româneşti prin Austro-Ungaria şi a celor austro-ungare prin România era scutit de orice taxă vamală. Convenţia a expirat în 1887 întrucât Austro-Ungaria pretindea reînnoirea sa în aceleaşi condiţii, iar guvernul României a refuzat aceasta, întrucât afecta evoluţia industriei româneşti, urmarea fiind declararea  războiului vamal de către prima, care a durat până în 1891, prin care se interzicea complet importul de animale din România şi se instituia o suprataxă de 30% asupra celorlalte produse, iar drept răspuns nici mărfurile importate din Austro-Ungaria nu s-au mai bucurat de nici un avantaj pe piaţa românească.

Apreciată diferit şi controversat în literatura de specialitate a timpului şi în cea ulterioară, această convenţie vamală a reprezentat un act politic al României şi un pas important spre dobândirea independenţei sale depline. Prejudiciile pe care aplicarea sa le-a adus dezvoltării economiei în general, şi cu deosebire dezvoltării industriei interne, au reprezentat de fapt o parte din costul plătit de ţară pentru un deziderat de secole, cel al dobândirii independenţei naţionale depline (Mureşan, 2003: 155).

În instituţionalizarea procesului de modernizare a României, un rol deosebit de important l-a avut Constituţia de la 1866 care, între altele, garanta proprietatea privată şi de stat. Prin art. 19 şi 20 ale Constituţiei se prevedea: „Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului sunt sacre şi neviolabile”, „Proprietatea dată ţăranilor prin legea rurală şi despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea  fi niciodată atinse” (Bacalbaşa, 1993: 249).

Procesele care au avut în economie de-a lungul celei de-a  doua jumătăţi a secolului al XX-lea au antrenat dezvoltarea pieţei interne (Constantinescu, 1989: 331 – 333). În ceea ce priveşte  diviziunea socială a muncii, deşi mult mai limitat faţă de ţările dezvoltate de atunci, s-a constatat o creştere continuă a varietăţii ramurilor producţiei interne, sporirea numărului profesiunilor şi a produselor create pe teritoriul ţării, participarea la expoziţii zonale, naţionale sau chiar internaţionale, creşterea numerică a publicaţiilor economice de specialitate, sporirea circulaţiei monetare, exprimată şi prin înfiinţarea Băncii Naţionale a României. O dovadă a lărgirii pieţei interne o reprezintă şi procesul de urbanizare care a avut loc în acea perioadă în toate marile regiuni istorice ale ţării, extinderea legăturilor economice dintre diferite zone şi regiuni, prin sporirea reţelei de drumuri terestre, pe apă şi pe calea ferată.

Un  rol important în  această privinţă l-au avut camerele de comerţ şi industrie, drept asociaţii ale  comercianţilor şi industriaşilor având drept scop reprezentarea şi apărarea intereselor acestora, precum şi promovarea actelor de comerţ pe plan local, naţional şi internaţional. În vechiul Regat al României acestea au apărut în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, considerat un „semănător, în sens evanghelic al modernizării”, argumentându-se că în cei şapte ani cât a stat în fruntea statului român „nu a existat nici un ogor al vieţii publice în care acesta să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”(Constantiniu, 1977: 232). La 2/14 octombrie 1864 domnitorul a promulgat Legea pentru înfiinţarea Camerelor de Comerţ, aceasta stipulând la art. 1 că „se va aşeza câte o Cameră de Comerţ în toate porturile şi oraşele principale din ţară” (Monitorul Jurnalului Oficial, 1984). Camerele de comerţ şi industrie erau consultate de Ministrul Comerţului şi Industriei în probleme privind: modificările proiectate a se realiza în legislaţia comercială şi industrială; crearea burselor şi oficiilor de mijlocitori de schimb;tarifele vamale; tarifele şi serviciile de transport, tarifele pentru asigurări de mărfuri; schimbul şi negocierea efectelor publice, înfiinţarea de bănci şi sucursale ale Băncii Naţionale; constituirea sau modificarea de societăţi comerciale, industriale şi de transport; convenţiile comerciale; proiectele de regulament local în materie de comerţ, industrie şi transport etc. (Mureşan, 2007: 70). Ele aveau obligaţia să culeagă date statistice privind evoluţia comercială şi industrială şi trebuiau să administreze bursele din zona lor. Prin legea asupra mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri din 4 iulie 1881 s-au înfiinţat bursele din Iaşi, Bucureşti, Galaţi şi Brăila. Însă, datorită nivelului scăzut al dezvoltării economice a ţării, slabei reprezentări a elementului autohton în sistemul industrial şi comercial al vremii, conservatorismului, refuzului unor comercianţi şi industriaşi de a se implica în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, plasarea activităţilor sub controlul autorităţilor statului etc., aceste instituţii au funcţionat altfel decât în lumea occidentală de unde au fost importate, greoi şi cu întârziere. Ele au început să funcţioneze cu adevărat doar după dobândirea independenţei de stat, în contextul „accelerării procesului de modernizare a societăţii şi economiei româneşti” (Mureşan, 2007: 82). „Dezvoltarea de substanţă a pieţei bursiere s-a produs, mai ales, după apariţia la 9 mai 1904 a unei noi legi a efectelor de comerţ, care prevede înfiinţarea în ţară a mai multor burse. Aceasta conţinea elemente de utilitate practică, prin care să atragă lumea comercianţilor la o activitate organizată, renunţând, în mare parte, la incertitudinile create de tranzacţiile încheiate în stradă sau prin cafenele.

Dacă nu ar fi fost create sub autoritatea statului, Camerele de Comerţ şi Industrie ar fi putut avea contribuţii mai importante  la crearea şi dezvoltarea instituţiilor economiei de piaţă concurenţiale. Schimbarea regulilor de organizare şi funcţionare avea să se producă mult mai târziu, în 1929, prin adoptarea unei noi legi.

Extinderea pieţei interne este demonstrată şi prin creşterea sistematică a muncii salariate şi dezvoltarea pe această bază a pieţei forţei de muncă. La 1901 – 1902, pe ansamblul regiunilor din interiorul şi exteriorul arcului carpatic existau un total de 1.229.474 muncitori salariaţi (Constantinescu, 1991: 391). Premisele apariţiei pieţei de capital în România au fost create odată cu promulgarea legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale care a asigurat cadrul legal necesar creării şi dezvoltării societăţilor de capitaluri şi a instituit un cadru mai clar pentru principalele instrumente utilizate pe piaţa de capital: acţiunile şi obligaţiunile.

Procesul de formare a pieţei interne s-a desfăşurat în această etapă în cadrul naţiunii române istoriceşte constituite şi prin aceasta reprezenta un proces de formare a pieţei naţionale. „Pe măsură ce se dezvolta, piaţa unea tot mai mult, prin milioanele ei de fire nevăzute, tot poporul român într-un ansamblu economic propriu ce-l cuprindea” (Constantinescu, 1991: 331). Unitatea economică sub raportul pieţei a fost subliniată şi de către camerele de comerţ şi industrie, mai ales cele din Transilvania. În 1885 când Austro-Ungaria pornea războiul vamal, acestea au scos în evidenţă rezultatele dezastruoase, mai ales pentru această provincie românească. În aceste condiţii, dar mai ales sub presiunea nemulţumirilor în creştere ale populaţiei, în 1991 Austro-Ungaria a pus capăt acestui război vamal. Aceasta a antrenat extinderea raporturilor economice ale Transilvaniei cu celelalte regiuni româneşti. Drept rezultat, piaţa naţională, ce reprezenta toate cele trei regiuni istorice româneşti, se impunea în mod obiectiv.

Formarea pieţei interne moderne a asigurat premisele economice pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român în 1918.

EVOLUŢIA INSTITUŢIEI PIEŢEI ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

Prima mare conflagraţie mondială al cărui principal teatru de război l-a constituit Europa a provocat ţărilor participante mari pierderi umane, materiale şi financiare. Pierderile umane s-au ridicat la 9 milioane morţi, 5 milioane dispăruţi, 7 milioane infirmi şi peste 15 milioane de răniţi. La acestea s-au adăugat pierderile economice care s-au ridicat la aproximativ 331,6 miliarde dolari, din care peste 200 miliarde dolari din partea Aliaţilor. Producţia industrială a Europei s-a redus la 40% iar cea agricolă la 30% iar inflaţia a crescut de 10-15 ori.

În urma războiului s-au prăbuşit două mari imperii: Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă, în urma cărora au apărut state noi ca Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, iar altele şi-au desăvârşit unitatea naţională precum România şi Iugoslavia.

Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape în evoluţia economică a României, etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie, prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai mult decât dublu. În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legăturile economice tradiţionale au căpătat după Unire cadrul geografic – statal adecvat, ceea ce a asigurat pieţei naţionale o deplină unitate. Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioară, Transilvania recăpătîndu-şi astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Dezbateri doctrinare privind formarea şi consolidarea pieţei interne

În perioada interbelică, economiştii români au acordat în lucrările lor o importanţă deosebită analizei pieţei interne, ca o condiţie esenţială pentru dezvoltarea economiei naţionale.

Unii dintre ei susţineau că nu este posibilă decât dezvoltarea ramurilor industriale care prelucrează produsele agricole, celelalte ramuri neavând nici o şansă din cauza lipsei pieţei interne de desfacere.

Imposibilitatea industrializării României cauzată de lipsa pieţei interne a fost susţinută de către Constantin Garoflid. În lucrarea Păreri economice şi financiare el consideră că nu se poate dezvolta o industrie naţională competentă, întrucât nu există o piaţă internă, iar “industria de export”, singura care ar schimba caracterul agricol al ţării, este o “speranţă deşartă”. Garoflid, ca reprezentant al curentului poporanist, neagă vehement capacitatea de absorbţie a produselor industriale pe piaţa internă şi susţine că “prosperitatea economică a acestei ţări trebuie să se sprijine doar pe agricultură, singura îndeletnicire de căpetenie a majorităţii locuitorilor, iar preocuparea tuturor şi a partidelor politice, în special, trebuie să fie dezvoltarea acestei industrii naturale şi cu adevărat naţionale (Garoflid, 1926: 6).

O critică adusă poporanismului şi teoriei promovate de aceştia vine din partea lui Virgil Madgearu. În lucrarea Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial el arată că “teoria poporaniştilor ruşi conţine un sâmbure de adevăr: sublinierea importanţei pieţei în dezvoltarea capitalismului. Eroarea principală este, însă, negarea posibilităţii formării unei pieţe interne necapitaliste şi acordarea rolului exclusive pieţei externe” (Madgearu, 1940: 11).

Madgearu menţionează că în perioada de modernizare a ţărilor înapoiate din estul şi sud-estul Europei, “cererea statelor şi a celorlalte corporaţii de drept public se află în mare ascendent, constituind o piaţă în creştere. Ea este concretizată, pe de o parte, în cererea de bunuri de consum din ce în ce mai puternică din partea funcţionarilor civili şi militari, al căror număr sporeşte continuu iar, pe de altă parte, în cererea continuu mărită de mijloace de producţie pentru construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, docuri, telefoane, telegraf, armament şi echipament pentru armată etc, la care se adaugă şi cererea de bunuri de consum a colectivităţilor şi instituţiilor sociale” (Madgearu, 1940: 13).

Îngustimea pieţei interne era determinată în perioada interbelică şi de existenţa unei suprapopulaţii relative în agricultură a cărei putere de cumpărare era scăzută. De asemenea, nivelul de trai relativ redus al populaţiei urbane şi şomajul existent, mai ales în perioada crizei mondiale, au acţionat în direcţia limitării pieţei interne din ţara noastră.

Referindu-se la acest aspect, în lucrarea Agrarianism, capitalism, imperialism, Virgil Madgearu susţine necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, mai ales în rândul ţărănimii. “Aceasta – scria el - este singura bază temeinică pentru dezvoltarea unei industrii mari naţionale care, la rândul ei, îmboldind creşterea populaţiei orăşăneşti şi ridicându-i bunăstarea, va contribui la formarea unei pieţe întinse pentru produsele gospodăriei ţărăneşti“ (Madgearu, 1936: 42).

Alţi economişti au arătat în lucrările lor că fragilitatea pieţei naţionale a fost cauzată şi de decalajul dintre preţurile produselor agricole şi al materiilor prime şi cel al produselor industriale, discrepanţă ce s-a accentuat tot mai mult în timpul şi după criza din 1929-1933.

Astfel, C. Ianculescu în lucrarea Probleme agrare şi dezvoltarea industrială a României observa că o astfel de situaţie dezavantaja net pe cei ce lucrau în agricultură în planul puterii de cumparare şi provoca un periculos dezechilibru de structură la nivelul economiei naţionale, cu impact negative asupra procesului de consolidare a pieţei interne.

În lucrarea Politică economică aplicată, Mitiţă Constantinescu a arătat că în procesul de modernizare a unei ţări, piaţa internă joacă un rol foarte important, dar el nu trebuie absolutizat. Identificarea debuşeelor externe pentru produsele naţionale, produse în condiţii avantajoase, trebuie să reprezinte un obiectiv de prim rang al oricărei guvernări, indiferent de ideologia politică ce le inspiră.

În strânsă legătură cu problematica formării şi consolidării pieţei interne, ca forţă motrice a industrializării şi modernizării României s-a aflat în acea perioada şi atitudinea faţă de capitalul străin.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, în domeniul politicii economice au existat două tendinţe care şi-au dovedit aplicabilitatea practică şi anume: politica “prin noi înşine” şi cea a “porţilor deschise”.

Politica “prin noi înşine” a fost promovată de Partidul Naţional Liberal, cu obiectivul mărturisit de a a consolida independenţa economică a ţării prin stimularea cu prioritate a iniţiativei, capitalului şi a muncii naţionale. În concepţia liberală capitalul străin trebuia atras numai în cadrul unui program naţional şi doar pentru acele activităţi care depăşeau capacitatea proprie a economiei naţionale cum ar fi: finanţarea unor lucrări publice, înzestrarea cu maşini şi utilaje moderne a unor întreprinderi care aveau drept scop valorificarea superioară a resurselor naturale, perfecţionarea reţelelor de telecomunicaţii şi transport. Această atitudine a fost tradusă în practică în timpul guvernării liberale (1922 – 1926) prin adoptarea unei serii de legi ce facilitau posibilitatea de asociere a statului cu capitalul particular în întreprinderi independente dar supuse controlului direct al guvernului. Adoptarea Legii apelor şi energiei, care prevedea că doar cetăţenii sau firmele cu capital românesc pot obţine concesiuni de amenajări de forţe hidraulice şi, mai ales, a Legii minelor din 4 iulie 1924 ce contura noua politică minieră, orientată spre o mai bună valorificare a resurselor şi a conservării lor pe termen lung, definesc concepţia liberală a vremii asupra concurenţei străine şi a apărării intereselor economiei naţionale pe piaţa mondială (Clipa, 1994: 227).

În perioada guvernării naţional - ţărăniste s-au deschis porţile în faţa capitalului străin, deoarece au fost anulate toate prevederile restrictive privind pătrunderea acestuia în economia românească. În sprijinirea acestei politici, Virgil Madgearu arăta în expunerea sa că “proiectul înţelege să lase deplină libertate capitalurilor să concureze la punerea în valoare a bunurilor publice, evitând a se pune condiţii restrictive fie privitoare la naţionalitatea concesionarului, fie la forma societăţilor ce se vor forma pentru concesiuni. Astfel de acţiuni ar pune o piedică capitalurilor şi ar întarzia astfel valorificarea bunurilor” *** (Madgearu, 1929: 49). Adoptarea la 27 martie 1929 Legii minelor, în urma unor mari presiuni a capitalului străin, a deschis câmp liber pătrunderii capitalului străin în economia românească, supunând la un tratament egal capitalurile autohtone cu cele străine. După Virgil Madgearu, concurenţa pe piaţă a capitalurilor indigene cu cele din exteriorul ţării era o necesitate impusă de nevoia înlăturării dificultăţilor în desfacerea produselor româneşti pe piaţa mondială.

În procesul dezvoltării instituţiei pieţei în România interbelică un rol foarte important l-a jucat şi politica vamală. Din confruntările de idei din acea perioada se desprind două curente de politică vamală: unul protecţionist, susţinut de către economiştii care militau pentru industrializarea complexă şi rapidă a ţării şi unul liber-schimbist reprezentat de acei economişti care limitau industrializarea doar la domeniul agricol şi extractiv (Clipa, 1994: 229).

Referindu-se la confruntările de idei dintre adepţii protecţionismului şi liber-schimbişti, N.P. Arcadian afirma: “dacă acest protecţionism este bun sau rău, este o chestiune a cărei discuţie este inutilă de vreme ce aceasta este orientarea generală în politica economică mondială şi nu vom fi primii a sacrifica interese pe altarul unor credinţe frumoase; evoluţia generală este singura realitate căreia politica economică trebuie să i se adapteze” (Clipa, 1994:  229).

În practică, marea majoritate a economiştilor s-a pronunţat pentru o politică protecţionistă, în care vedeau o condiţie esenţială pentru promovarea intereselor naţionale dar şi pentru dezvoltarea ulterioară a unor relaţii economice avantajoase cu alte ţări. Politica de protecţie industrială practicată de România a fost ridicată la rangul unei teorii cu valabilitate şi ecou internaţional de către Mihail Manoilescu. Promotor al neoliberalismului, Manoilescu îşi propunea să construiască o nouă teorie, fundamentată pe bază de argumente preponderent economice, directe şi imediate şi destinată a contracara inferioritataea comparativă a ţărilor slab dezvoltate faţă de cele care deja înregistraseră progrese pe calea dezvoltării economice.

Refacerea instituţiei pieţei după primul război mondial (decembrie 1918 - 1923)

Marea Unire din 1918 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei sociale economice şi politice a României în perioada interbelică: s-a desăvârşit piaţa naţională prin unirea la România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; s-a creat complexul economiei naţionale; a crescut potenţialul material, intelectual şi ştiinţific al ţării; unirea a schimbat raportul dintre moşierime şi burghezie, în favoarea celei din urmă, crescând rolul acesteia în viaţa socială economică ca şi politică a ţării. Cu toate acestea, perspectivele de dezvoltare a pieţei naţionale au fost marcate de consecinţele dezastruoase ale războiului şi de dificultăţile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani după război.

Războiul şi ocupaţia germană au provocat României imense pagube umane şi materiale. Piaţa a fost afectată în dubla sa componenţă: cerere şi ofertă.

România a pierdut aproximativ un milion de oameni, căzuţi victime acţiunilor militare, bolilor şi suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populaţia activă a ţării.

Agricultura se află într-o situaţie deosebit de grea: la sfîrşitul războiului era epuizat întregul stoc de cereale, încât nu se mai putea asigura nici sămânţă pentru culturi şi nici hrană pentru populaţie. Ca urmare, în ţară se manifesta o acută criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se importe cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situaţia ameninţa să rămână gravă, deoarece în 1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată, în condiţiile în care şeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic. Un rol foarte important în restructurarea proprietăţii şi reabilitarea producţiei agrare l-a avut reforma agrară din 1921.

Prin legea de reformă agrară se stabilea că din fiecare proprietate urma să rămână respectivului proprietar o cotă neexpropriabilă de 100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Această cotă putea fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea investiţii pe moşie (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămână. Un număr însemnat de ţărani au primit pământ dar, în acelaşi timp, marea proprietate moşierească, deşi considerabil diminuată, s-a menţinut în continuare.

În general, reforma agrară din 1921 a constituit, cu toate lipsurile ei, un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a ţării noastre. Ea a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Reforma a micşorat sensibil proprietatea moşierească, a slăbit puterea economică a marii boierimi şi a redus rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi socială a României. Sumele primite drept răscumpărare au permis marilor proprietari să-şi achite datoriile şi să angajeze mai multă muncă salariată.

O situaţie grea şi complicată a cunoscut şi industria. În această ramură, distrugerile de război precum şi ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine au condus la scăderea capacităţilor de producţie ale industriei. La începutul anului 1919 nu mai funcţionau decât aproximativ un sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de 50% faţă de nivelul antebelic (Axenciuc,  1995: 121).

Aceste pierderi materiale însemnate au făcut ca procesul refacerii economiei să se desfăşoare lent şi să se prelungească pînă în 1923.

Piaţa în România în perioada 1924 – 1929

După anul 1924 în economia ţării se vor realiza o serie de progrese esenţiale. Va spori numărul întreprinderilor industriale şi al muncitorilor, va creşte capitalul investit şi forţa motrică, se va îmbunătăţi înzestrarea tehnică a întreprinderilor, iar producţia va creşte însemnat, comparativ cu perioada anterioară, producţia vegetală şi animală se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima, ca trăsătură esenţială a perioadei, avântul industrial şi vor influenţa pozitiv dezvoltarea întregii economii naţionale, inclusiv relaţiile comerciale externe ale ţării.

Avântul economic de după 1924 a fost influenţat şi de condiţiile economice externe favorabile. Între acestea menţionăm îndeosebi cererea mereu în creştere pe piaţa mondială de produse româneşti ca petrol, lemn şi cereale, precum şi menţinerea preţurilor la materii prime şi combustibil pînă în 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai însemnată a economiei şi îndeosebi a industriei a fost însoţită de întărirea poziţiilor economice ale marii burghezii autohtone care a dus la accentuarea opoziţiei acesteia faţă de capitalul străin prin punerea în aplicare a concepţiei de politică economică a PNL, “prin noi înşine”.

Guvernele din aceşti ani conduse de liberali (cu excepţia sfârşitului anului 1926 şi prima parte a anului 1927, când guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislaţie economică a cărei fundamentare juridică se găsea în Constituţia din anul 1923. Constituţia prevedea că “zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului” şi “că la exploatarea acestora se va ţine seama de drepturile câştigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adică marii burghezii industriale. În acelaşi timp, burghezia şi moşierimea care făcuseră anterior investiţii în lucrări de exploatare a subsolului, beneficiau în virtutea “drepturilor câştigate” de bogăţiile miniere, creându-şi o poziţie economică mai solidă pentru a se opune penetraţiei capitalului străin

Măsurile de politică economică, care au contribuit, după 1924, la avântul economic şi, implicit, la consolidarea pieţei interne ca instituţie funcţională pot fi grupate, în general, în patru categorii: legislaţia cu privire la dezvoltarea industriei, relansarea activităţii bursiere, tarifele vamale comerciale protecţioniste şi politica de finanţare şi de credit pentru ramurile economiei naţionale.

Legislaţia industrială s-a concretizat prin adoptarea câtorva legi, dintre care cea mai importantă a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogăţii se făcea de către stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea că se acordă dreptul de exploatare a zăcămintelor subsolului, în primul rând societăţilor anonime miniere române, adică acelora în care cel puţin 60% din capitalul social să fie deţinut de cetăţeni români; două treimi din membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de cenzori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie să fie cetăţeni români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că pot beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi care se obligau ca în timp de 10 ani să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima categorie de societăţi. Legea minelor a provocat reacţii din partea cercurilor financiare străine care aveau capitaluri investite în industria extractivă a României, căutînd să determine statul român să nu înfăptuiască “naţionalizarea” subsolului şi a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se modifică procentul de 60% din capitalul social deţinut de cetăţeni români la 50,1%) (Axenciuc, 1961: 216).

Aceluiaşi scop de întărire a poziţiilor marii burghezii şi de control autohton asupra industriei i-a servit şi Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată de guvernul liberal în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale de asociere din întreprinderile private. În conducerea unor asemenea întreprinderi, o treime din numărul membrilor consiliului de administraţie era numită de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administraţie, comitet de cenzori precum şi preşedintele, cetăţeni români.

Prin Legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-şi investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro şi termoelectrice, concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din energia produsă. De asemenea, prin Legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea capitalului să fie autohton precum şi preşedintele şi două treimi din numărul administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni români.

Prin toate aceste legi se urmăreau preocupări mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale ţării, dar în mod deosebit întărirea marii burghezii autohtone şi obligarea capitalului străin să ţină seama de interesele acesteia. Fără îndoială, burghezia autohtonă îşi apăra interesele de grup şi nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispunea ţara nu a fost realizată la nivelul cerinţelor economiei naţionale pentru o dezvoltare mai susţinută a acesteia. Cu toate acestea, măsurile legislative pomenite au consolidat producţia industrială românească, oferind pieţei interne o doză de stabilitate şi premisele unei dezvoltări ulterioare armonioase. Pe de altă parte, afirmarea complexului productiv naţional a generat o atragere a forţei de muncă din agricultură, excedentară şi prost remunerată, spre zona nou industrializată a economiei româneşti.

Dezvoltarea economică din perioada interbelică s-a reflectat în mod direct şi în activitatea burselor. Acestea s-au constituit ca instituţii indispensabile în procesul de consolidare a pieţei prin facilitarea tranzacţiilor comerciale şi monetare şi formarea capitalului necesar procesului de industrializare.

După declinul cauzat de primul război mondial, operaţiunile la bursa de efecte, acţiuni şi schimb sunt reluate în octombrie 1918 şi cunosc un real reviriment pe fundalul înfiinţării, după 1922, a numeroase întreprinderi care, în scurt timp, şi-au mărit capitalul prin emisiuni de acţiuni. Acestea au format o piaţă ascendentă pe care s-au tranzacţionat acţiuni de o gamă diversă, de la cele ale societăţilor de transport sau bancare până la cele din sectorul petrolier, care în 1925 reprezentau 75% din totalul operaţiunilor (Mureşan, 2007: 215).

În perioada care a premers crizei din 1929, s-a produs o emisiune masivă de titluri, secondată de distribuirea de dividente fără o bază reală, ceea ce a dus la o blocare a activităţii bursei odată cu declanşarea marii depresiuni.

Apariţia noii Legi a bursei în 1929 a produs o reorganizare, în sensul separării bursei de mărfuri de cea de valori. Prima bursă înfiinţată în România în 1882, avea caracter mixt. Efectul noii legi a fost înfiinţarea de burse de mărfuri în alte mari centere urbane precum Brăila (a doua ca mărime după cea din Bucureşti), Botoşani, Cluj, Constanţa, Craiova, Focşani, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara. Generalizarea activităţii bursiere pe înterg teritoriul ţării a redimensionat statutul pieţei interne şi a impulsionat întreaga activitate economică prin stabilirea preţurilor ca rezultat al confruntării cererii cu ofertei şi prin facilitarea tranzacţiilor.

Un alt mijloc de sprijinire a pieţei interne l-a constituit politica tarifelor vamale. Practicarea unui tarif vamal protecţionist s-a constituit un mijloc important prin care burghezia căuta să apere producţia internă de concurenţa străină, contribuind în felul acesta la susţinerea procesului de industrializare a ţării. Pentru a asigura o oarecare stabilitate şi a evita consecinţele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, tariful vamal din 1924 prevedea ca taxele să se perceapă în lei-aur iar încasarea lor să se facă în lei-hârtie. Tariful din 1924 era minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau  acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Pentru alte ţări tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influenţat nivelul importului, asigurând protecţia articolelor textile, de tăbăcărie, hârtie etc. egală cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxă de 5-10%. Protecţia era însă insuficientă pentru industrie şi aceasta cu atât mai mult cu cât s-a aplicat într-o perioadă de puternică inflaţie.

În anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistenţele industriaşilor din ramurile metalurgică şi textilă, a căror structură şi gamă de produse erau schimbate faţă de perioada anterioară. S-au adăugat şi alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile şi metalurgice taxele vamale erau majorate cu 50% până la 100%. S-a mărit şi coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40 (Şimanschi, 2000: 56)

În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele iniţiatorului lui, “tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru ţările care aplicau acelaşi tratament României şi general – taxe vamale superioare cu 50% faţă de cel minimal – pentru ţările care nu acordau clauza naţiunii celei mai favorizate şi tariful minimal. Ca şi în cazul tarifului din 1924 s-au prevăzut taxe în aur, care, pentru transformarea în lei-hîrtie urmau să fie înmulţite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice şi textile şi cu 40 pentru celelalte mărfuri importate (Şimanschi, 2000: 56).

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la creşterea gradului de protecţie, reprezentând în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import faţă de numai 4,1% cât reprezentau taxele vamale din valoarea totală a importului în 1922. Totuşi gradul de protecţie al industriei româneşti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi alte ţări cu care România avea relaţii comerciale.

Protecţionismul practicat în România interbelică a avut rezultate complexe. Pe de o parte, a permis unor mari întreprinderi industriale autohtone să creeze o structură de monopol asupra multor tipuri de bunuri industriale, menţinând astfel la un nivel ridicat preţurile de consum. Pe de altă parte, nu poate exista nici un dubiu că politica adoptată a stimulat producţia, iar tarifele vamale mari au reprezentat surse de venit şi mijloace de a reorienta comerţul spre piaţa internă

Dezvoltarea pieţei interne, în întreaga sa complexitate, a necesitat o dezvoltare a instituţiei creditului. Afluxul redus de investiţii străine, datorat măsurilor protecţioniste, în condiţiile penuriei de capitaluri pe piaţa internă, a determinat statul să intervină direct în sprijinirea industriei pe calea finanţării, a acordării de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul 1923 a fost înfiinţată Societatea naţională de credit industrial, la al cărei capital participa statul şi Banca Naţională. Scopul băncii era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin reescontarea la Banca Naţională. Activitatea acestei noi bănci a avut o importanţă deosebită în impulsionarea dezvoltării industriei autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finanţarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucrătoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a căror producţie reprezenta circa 31% din totalul producţiei industriale. Acelaşi rol de sprijinire a industriei l-a avut şi Banca Naţională, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul Societăţii naţionale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de către Banca Naţională reprezenta 32% din totalul portofoliului ei (Şimanschi, 2000: 57).

Consecinţele marii depresiuni economice asupra pieţei româneşti

Criza economică din 1929 – 1933 a fost, prin proporţiile, durata, extinderea şi consecinţele sale, cea mai puternică dintre crizele de supraproducţie din câte a cunoscut omenirea în întreaga sa istorie de până atunci.

România făcând parte din sistemul mondial al economiei capitaliste, a fost şi ea lovită de marea depresiune. Ca şi în celelalte ţări capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comerţul, finanţele, circulaţia monetară, sistemul bancar, cu toate consecinţele sale nefaste.

Declanşată mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie, criza a fost agravată de o serie de factori interni şi externi: nivelul de dezvoltare şi structura pe ramuri a economiei naţionale, locul României în diviziunea internaţională a muncii, dependenţa faţă de monopolurile străine, creşterea datoriei publice externe, scăderea preţurilor produselor destinate exportului, concomitant cu menţinerea la un nivel ridicat a preţurilor produselor importate.

Consecinţele marii depresiuni s-au resimţit cu putere afectând întreaga viaţă economică şi socială. Piaţa, ca instituţie fundamentală a sistemului capitalist, a cunoscut un important dezechilibru de structură: cererea şi oferta s-au prăbuşit, preţurile produselor autohtone au scăzut vertiginos, exporturile s-au redus semnificativ.

Încă de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei ţării au apărut fenomene de criză de supraproducţie. Indicii cantitativi ai producţiei de fier, oţel, huilă, sare etc. au marcat importante scăderi, indicii preţurilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborât, în timp ce în depozite creşteau stocurile de mărfuri ce nu puteau fi desfăcute pe piaţă.

Începând de la jumătatea anului 1929 criza s-a manifestat cu violenţă, cuprinzând rând pe rând ramurile industriei ţării. Ca urmare, atât indicele general cantitativ al producţiei industriale, cât şi cel valoric au înregistrat scăderi importante. Examinarea dinamicii producţiei industriale scoate în relief o însemnată reducere a producţiei pe ansamblul industriei în anul 1932 faţă de anul 1929. Scăderea cantitativă a producţiei a fost deosebit de mare la industria prelucrătoare – cuprinzând majoritatea ramurilor marii industrii din România – ca şi la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.)  (Platon, 1985:60).

Pe fondul izbucnirii crizei din industrie în 1929, criza agrară s-a adâncit semnificativ. Indicele preţurilor produselor agricole a scăzut de la 100 în 1929 la 44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea producţiei agricole vegetale a scăzut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (deşi cantitativ producţia a fost mai mare decît în 1929). Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii: producţia cerealieră de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealieră, a agravat consecinţele crizei agrare, mai puternice în această ramură (Şimanschi, 2000: 60).

Scăderea preţurilor a avut consecinţe mult mai grave pentru ţara noastră, deoarece costul de producţie al cerealelor româneşti era mai ridicat decât al ţărilor cu o agricultură capitalistă dezvoltată. Rămânerea în urmă din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scăzută a muncii, cheltuielile mari ale gospodăriilor ţărăneşti provocate de dobînzi mari, de renta funciară ridicată, dijma, preţurile ridicate ale mărfurilor industriale, impozitele mari etc. împovărau cu mult costurile produselor agricole din România.

În privinţa comerţului exterior, datorită rolului pe care îl avea în diviziunea internaţională a muncii, România a continuat să rămână o sursa de materii prime şi datorită nevoii de devize pentru plata datoriei externe. Trebuie remarcat faptul că, deşi balanţa comercială a României a rămas activă pe toata perioada crizei, soldul acesteia nu putea să acopere deficitul balanţei de plăţi externe, situaţie datorată forţării exportului românesc la preţuri extrem de scăzute; „fuga capitalurilor” din România a accentuat această stare dificilă, generând o reducere gravă a stocurilor de devize la BNR (de la 7,7 miliarde lei in 1930 al abia 758 milioane in 1933).

Dezechilibrul balanţei de plăţi a obligat România să introducă un regim de restricţii şi de control al schimburilor comerciale cu străinătatea deoarece unele ţări aplicau restricţii valutare şi, în consecinţă, blocau sumele cuvenite pentru exportatori, statul român fiind nevoit să înfiinţeze un oficiu de compensaţii pentru acoperirea deficitelor din exporturile româneşti în aceste ţări. Alte măsuri au fost adoptarea, în 1932, a legii monopolului BNR pentru comerţul cu devize şi cea a contingentării importurilor, tinzând către exportul prin compensaţie. Pe plan intern a fost introdus sistemul primelor de export si metoda „statului cumpărător” care permitea o oarecare ridicare a preţului produselor agroalimentare.

România a redus taxele de export până la eliminarea acestora pentru cereale si derivatele acestora dar astfel de măsuri s-au dovedit a fi ineficiente şi, din 1931, se inaugurează politica de valorificare a cerealelor în baza căreia se stabilea o primă de export de 10.000 lei pentru un vagon de grâu şi 13000 lei pentru un vagon de făină, urmărindu-se prelucrarea în ţară a produselor agricole şi sprijinirea industriei aferente. În 1932 statele occidentale au aplicat politica limitării importurilor de cereale, măsură ce a afectat puternic capacitatea României de a-şi procura devizele necesare achitării datoriei externe. 

Pe fondul şomajului masiv cauzat de contracţia ofertei interne şi a scăderii nivelului de trai în mediul rural, în perioada 1929-1933, venitul naţional pe locuitor s-a diminuat cu 51,9%, iar sarcinile fiscale medii pe locuitor s-au redus numai cu 38,1%. Acest lucru evidenţiază o creştere a gradului de fiscalitate de la 20,58% în 1929, la 30,74% în 1931. Efectul acestei stări negative s-a tradus într-o reducere semnificativă a cererii interne de bunuri de consum şi investiţii, declanşând cercul vicios specific crizei ciclice.

1934 - 1938 – maturizarea capitalismului românesc

Deceniul al patrulea al secolului trecut a fost o perioadă de profunde transformări economice, sociale şi politice – mai ales în Europa - care aveau să conducă la o nouă conflagraţie mondială

Prin poziţia sa strategică în sud-estul continentului şi datorită resursele sale economice, mai ales cereale si petrol, România a devenit unul din principalele obiective ale revizionismului şi expansiunii germane spre răsarit. Anii 1934-1938 au reprezentat pentru economia românească o perioadă de avânt economic. Dezvoltarea industriei şi a comerţului a stabilizat şi consolidat piaţa internă. Creşterea producţiei industriale s-a datorat măsurilor cu caracter protecţionist care vizau creşterea tarifelor vamale în vederea reducerii importurilor la bunurile de consum care puteau fi produse în ţară şi încurajarea de catre stat, mai ales prin credite si comenzi, a unor intreprinderi industriale ce foloseau echipamente şi utilaje de înaltă tehnicitate. În sensul sprijinirii industriei autohtone, au fost adoptate o serie de măsuri legislative precum Legea din 1936 cu privire la înfiinţarea de întreprinderi productive ce facilita acestora importul de tehnologie şi le asigura monopolul pentru produsele fabricate pe o perioadă de 16 – 32 luni.

Intervenţia statului în sprijinirea industriei s-a accentuat în 1938 prin înfiinţarea Ministerului Economiei Naţionale. Acesta grupa întreprinderile în industrii indispensabile (cele care lucrau pentru nevoi de apărare), industrii utile (cele care foloseau materii prime indigene) şi  industrii dispensabile (care foloseau materii prime din import). În funcţie de gradul de interes, aceste întreprinderi primeau subvenţii şi ajutoare de la stat. Cu toate aceste măsuri, în 1938 s-a înregistrat o creştere relativ mică a numărului întreprinderilor fata de 1929, numai de 0,8%, însă capitalul investit a crescut cu 65% şi forţa de muncă angajată cu 55%, în timp ce producţia a crescut, la preţuri comparabile, cu 57%. Acestea arată  că accentul a fost pus pe concentrarea producţiei, pe modernizarea şi tehnologizarea întreprinderilor, inclusiv a celor existente. Împotriva pericolului monopolizării pieţei interne guvernul a adoptat, în 1937, decretul pentru reglementarea şi controlul cartelurilor în industria metalurgică, a petrolului si cea alimentară.

Comerţul românesc a fost stimulat de dezvoltarea generală a economiei, care a fost însoţită de consolidarea pieţei interne, fapt observabil prin creşterea numărului întreprinderilor comerciale cu 44,5% în 1936 faţă de 1930. Statul român a continuat politica de stimulare a comerţului prin organizarea de burse de marfuri, oboare de animale şi iarmaroace, inclusiv prin măsurile de reorganizare a Camerei de Comerţ şi Industrie, prin legea din aprilie 1936.

Comerţul exterior s-a caracterizat prin creşterea volumului schimburilor internaţionale şi ameliorarea balanţei comerciale. Cantitativ, exportul românesc a atins nivelul cel mai înalt în anul 1936, care consta în principal în produse petroliere, cereale, lemn şi derivatele acestora.

Începând  cu  anul  1938,  economia  României  a  intrat  în  ultima  etapă  a  dezvoltării  sale.  În  aceasta  etapă,  care  a  durat  până  la  sfarşitul  anului  1939,  dezvoltarea  economiei  a  atins  punctul  ei  culminant.  Aceste  progrese  s-au  oglindit,  mai  ales,  în  creşterea  investiţiilor  şsi  a  producţiei  industriale  globale  al  cărei  indice  general  se  ridicase  în  1938  până  la  155%  în  comparaţie  cu  anul  1927.

În  cursul  acestui  avânt  industrial  a  devenit  tot  mai  accentuat  procesul  concentrării  şi  centralizării  capitalului. Treptat  marile  monopoluri  industriale  şi  bancare  au  capătat  poziţii  din  ce  în  ce  mai  solide  în  economia  Romaniei,  ajungând  chiar  să  domine  unele  ramuri  intregi  de  producţie. Intervenţia  statului  în  viaţa  economică  a  luat  forma  acordării  de  avantaje  industriei  mari,  prin  efectuarea  de  comenzi,  achiziţionarea  de  mărfuri  destinate  in  special  armatei  şi  exportului,  ca  şi  prin  lansarea  unor  imprumuturi  in  favoarea  marilor  societati  industriale  şi  bancare.

De  altfel  dirijarea  vieţii  economice  româneşti  ca  şi  orientarea  întregii  politici  economice  a  statului  au  fost  încredinţate  “Consiliului  Superior  Economic”  care  fusese  înfiinţat  în  1938  şi  care,  prin  întreaga  sa  activitate,  a  adus  servicii  deosebite  marilor  capitalişti.

Avântul  activităţii  industriale  şi  bancare  n-a  exercitat  o  influenţă  favorabilă  asupra  agriculturii  care  a  rămas  mai  departe  ramura  de  producţie  cea  mai  puţin  dezvoltată  a  economiei  romaneşti.

Necesităţile  economice  interne  şi  conjunctura  internaţională  au  dus  la  o  creştere  considerabilă  a  exportului  de  cereale,  petrol  şi  alte  produse  ale  economiei  româneşti,  deşi  preţurile  acestor  produse  pe  piaţa  mondială  erau  în  continuă  scădere.  Spre  sfârşitul  anului  1939,  economia  ţării  noasre  a  început  să  manifeste  semnele  unei  vizibile  înrăutăţiri.  Finanţele  statului  deveneau  din  ce  în  ce  mai  şubrede,  iar  circulaţia  monetară  prezenta  simptomele  unei  grave  inflaţii.  Încercările  guvernelor  de  a  restabili  echilibrul  financiar  al  ţării  au  rămas  zadarnice.

PIAŢA ÎN ECONOMIA SOCIALISTĂ

PLANIFICATĂ CENTRALIZAT DIN ROMÂNIA

Piaţa, ca instituţie fundamentală a societăţii libere, ca focar către care converg activitaţile indivizilor şi centru din care iradiază aceste activităţi (Ludwig von Mises, 259) într-o formă pură şi perfectă, cum atât de convingător o prezintă Ludwig von Mises, Fr. Von Hayek şi continuatorii lor pe diverse paliere ale teoriei economice de inspiraţie liberală, funcţionează în condiţii normale de desfăşurare a activităţilor umane, fără procese perturbatorii grave care să deterioreze semnificativ sistemul economic .

Cataclisme sociale sau naturale, cum ar fi, de exemplu, o mare conflagraţie mondială, pot însă afecta major capacitatea de producţie a societăţii, deteriorând raportul dintre ofertă şi cerere dincolo de limitele posibile ale restabilirii lui prin reacţiile naturale ale agenţilor  economici mânaţi de mobilurile obişnuite ale vieţii lor cotidiene. Piaţa este un proces, pus în mişcare de interferenţa acţiunilor diverşilor indivizi care cooperează în condiţii de  diviziune a muncii (idem: 258). Ea constă în totalitatea rapoartelor de schimb stabilite prin interacţiunea celor dornici să cumpere cu cei dornici să vândă (idem: 259)

Premise economico- sociale şi politice ale tranziţiei spre economia planificată centralizat în Romania şi abandonării pieţei ca  instuţie fundamentală a economiei

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când majoritatea resurselor materiale, financiare şi umane ale  României erau angajate pe frontul antifascist, după alţi trei ani de război împotriva URSS, când economia României era suprasolicitată de efortul despăgubirilor de război impuse prin Convenţia de armistiţiu semnată la 12-14 septembrie 1944, când cu aceleasi resurse limitate şi împuţinate  trebuia hrănită şi întreţinută o armată a ocupantului sovietic numărând de la  400000 până la peste un milion de oameni, cei dornici să cumpere n-au mai găsit pe piaţă decât o ofertă  extrem de redusă a celor dornici să vândă. În condiţii de penurie accentuată, preţurile de piaţă, exagerat de amplificate de raportul total defavorabil ofertei, transmit către agenţii economici un semnal care, deşi recepţionat, nu provoacă decât o slabă reacţie. Condiţiile de producţie nu permit altfel. În consecinţă, dezechilibrul dintre cerere şi ofertă se amplifică şi mai mult, iar rezultatul constă într-o creştere şi mai  accentuată a preţurilor, care va înlătura din proces  cea mai mare parte a  celor dornici să cumpere, condamnându-i  la un trai situat la limita supravieţuirii, cu privaţiuni ce pot deveni insuportabile. Piaţa, cu mecanismele sale obiective autoreglatorii, se vede astfel incapabilă să mai acopere cu o ofertă  atât de limitată o cerere ce exprimă o nevoie socială de dimensiuni incomprimabile. Soluţia, acceptată în asemenea situaţii şi de cei mai convinşi apărători ai liberalismului,constă în intervenţia statului. Acesta, ca expresie a intereselor de ansamblu ale societăţii, trebuie să protejeze viaţa, sănătatea şi proprietatea individului împotriva penuriei şi a privaţiunilor generate de aceasta, prezervând mediul în care economia de piaţă să-şi poată relua  funcţiile de restabilire a echilibrelor economice şi a sistemului de valori întemeiat pe libertatea individului. Pentru moment, piaţa nu mai  deţine supremaţia, ea singură nemaiputând asigura ordinea întregului sistem social,dacă e să folosim limbajul lui Ludwig von Mises din tratatul de teorie economică  Acţiunea umană .

Aceasta este o situaţie economică prin care au trecut cele mai multe dintre statele beligerante în primul sau al doilea război mondial, fără să-şi fi periclitat grav sistemul economic întemeiat pe piaţă şi fără să fi renunţat la judecăţile de valoare pe care se întemeiază acest sistem.

În România însă procesul a fost mult mai complicat, datorită interferenţelor dintre economie, ideologie şi politică, pe fondul unui amestec brutal al factorului extern. Din nefericire, încheierea celei de-a doua  conflagraţii mondiale  din secolul trecut a confirmat aprecierea unuia dintre actorii cei mai importanţi conform căreia învingătorul îşi impune  în apaţiul cotropit propriul sistem de valori, propria ideologie. Este ceea ce a făcut şi URSS, care a adus pe tancuri ideologia comunistă, transpunând-o în societatea românească sub forma sistemului opus celui bazat pe piaţă,  a socialismului de sorginte bolşevică, întemeiat pe învăţătura leninisto-stalinistă.

Începutul implementării lui îl constituie impunerea guvernului dr. Petru Groza, la  6 martie 1945, format din reprezentanţi ai Partidului Comunist din România, ai formaţiunii politice Frontul plugarilor şi ai grupării liberale tătărăsciene. Sub oblăduirea generalului Vîşinski şi a trupelor sovietice de ocupaţie, comuniştii şi aliaţii lor din F.N.D. (Frontul Naţional Democrat) au reuşit să preia controlul asupra a 13 ministere, inclusiv asupra posturilor importante de comandă – interne, justiţie şi agricultură – miniştrilor liberali  revenindu-le trei ministere, şi ele foarte importante – externele, finanţele şi industria şi comerţul. Această “coabitare” vremelnică  avea în vedere atragerea de partea guvernului dr. Petru Groza a unor elemente ale burghezziei mici şi mijlocii care aveau astfel o anumită încredere în politica guvernului în domeniul economic   (Alexandrescu, 1986: 99).

De altfel, aceasta era o problemă extrem de delicată pe care comuniştii au tratat-o cu toată seriozitatea, căutând să menajeze susceptibilitatea celor care deţineau încă într- o mare măsură puterea economică. Fixându-şi ca principal obiectiv refacerea economică a ţării şi menţinerea în stare de funcţionare a aparatului productiv existent, se renunţa pentru moment la ideea naţionalizării industriei de bază, a BNR şi a celorlalte 18 mari bănci, admiţându-se însă, pe de altă parte, controlul statului în economie fără a afecta baza sistemului economic- proprietatea privat capitalistă asupra mijloacelor de producţie. Nu este vorba de naţionalizări – declara  în aprilie 1947  Ion Gheorghe Maurer, subsecretar de stat la Ministerul economiei naţionale, cu ocazia examinării proiectului de lege  pentru organizarea  Ministerului Industriei şi Comerţului. Dacă s-ar fi voit acest lucru, nu s-ar fi venit cu legea de faţă. Naţionalizările nu sunt în intenţia autorilor  legii prezente, care îşi dau seama mai bine decât oricine că o asemenea măsură  nu corespunde realităţilor obiective din ţara noastră. În ţara noastră s-au luat cele mai puţine măsuri în direcţia controlului economic, în timp ce în mai toate ţările din Europa s-au făcut naţionalizări (Adevărul, vol. 61, nr.16831/5 aprilie, 1947:1)

Cu toate acestea, iniţiativa privată nu şi-a adus  contribuţia scontată la ameliorarea situaţiei economiei naţionale datorită, în special, climatului de neîncredere asupra viitorului generat de  evoluţia politică a momentului

Penuria postbelică generalizată, starea de ruină a economiei naţionale distruse şi dezorganizate de război au constituit contextul favorabil al implementării treptate a unor măsuri de politică economică ce aveau să înlocuiască sistemul economiei de piaţă cu cel al economiei de comandă. De altfel, economia nu mai era liberă. În timpul războiului fuseseră deja adoptate legi care limitau  masiv libertatea pieţei: legea cu privire la activarea producţiei, controlul preţurilor produselor industriale, agricole şi a celor din import (martie 1940), fixarea preţurilor maximale, în primul rând pentru produsele de primă necesitate (septembrie 1940), limitarea dreptului la beneficii (martie 1941)  sau îngheţarea salariilor (octombrie 1941) (Alexandrescu, 1986: 32).

Încă înaintea instalării guvernului dr. Petru Groza, din toamna anului 1944, s-a introdus controlul muncitoresc în întreprinderi. Comitetele de fabrică, potrivit  regulamentului de funcţionare adoptat la sfârşitul lui octombrie 1944,aveau numeroase atribuţii care îngrădeau mult libertatea  de acţiune a patronilor.

Prima dintre cele mai importante măsuri luate de noul guvern a fost adoptarea, la 23 martie 1945, a legii nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare, prin care s-a cosfinţit, din punct de vedere juridic,  ceea ce ,în fapt, masele de ţărani realizaseră  deja, într-o mare  măsură, după  actul de la  23 august 1944. Efectul social-economic  principal al reformei agrare  a fost modificarea structurii proprietăţii agricole în favoarea gospodăriilor mici şi mijlocii, între 1 şi 10 hectare,care, în 1948, reprezentau 77 %  din numărul total al exploatărilor agricole. Desigur că beneficiarii principali  ai reformei agrare au devenit susţinători ai guvernului, fără să-şi închipuie că  după câţiva ani vor fi deposedaţi prin colectivizare (Georgescu, 1992: 251).

A urmat apoi adoptarea de către guvern a unui ansamblu de măsuri, în mai 1945, menite a  intensifica intervenţia statului  în procesul de desfacere şi  circulaţie a mărfurilor, pentru a încerca  îngheţarea  preţurilor şi conservarea puterii de cumpărare a salariilor, concomitent cu reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic (Decret-lege pentru aducerea în circulaţie a mărfurilor şi Decret-lege pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic, publicate în “Monitorul oficial”, partea I-a, nr.101  din 3 mai 1945: 3634 – 3648). Pe baza acestor acte normative se înfiinţează economatele (care, în ianuarie 1946, ajung la un număr de 978, asigurând aprovizionarea unei treimi din populaţia ţării).

Încheierea războiului în Europa confirmă rămânerea României în sfera de interese sovietică, fapt ce urma a fi consfinţit de încheierea tratatului  de pace de la Paris, din februarie 1947. Într-un asemenea context, conferinţa naţională a PCR din  octombrie 1945 trasează liniile directoare ale evoluţiei viitoare a economiei şi societăţii româneşti, urmărind intensificarea dirijării vieţii economice prin sectorul de stat din economie, prin sistemul financiar şi de credit şi prin crearea unor noi organisme de control.

Încheierea noilor contracte colective de muncă, net favorabile salariaţilor, adoptarea unor măsuri de reformă fiscală, în sensul accentuării progresivităţii impunerii, în decembrie 1945, noi  reglementări ale regimului preţurilor şi al mărfurilor, legea colectării disponibilităţilor de produse agricole, vegetale şi animale, pentru organizarea schimbului de mărfuri între sat şi oraş,din februarie 1946 (Decret-lege pentru organizarea colectării de produse agricole, vegetale şi animale şi distribuirii de produse industriale si alimentare în comunele rurale, în “Monitorul oficial”, partea I-a, nr.40 din 16 februarie 1946: 1242-1243) constituiau măsuri de politică economică prin care se menţineau şi se amplificau reglementările privind circulaţia şi desfacerea nărfurilor, intervenindu-se însă şi în problemele producţiei.

Situaţia economiei româneşti a continuat însă să se deterioreze. Recoltele slabe  din 1945 şi 1946, diminuarea drastică a încasărilor bugetare, eforturile legate de aplicarea  convenţiei de armistiţiu (evaluate, pentru perioada cuprinsă între 12 septembrie 1944 şi încheierea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, la o sumă de peste 1,2 miliarde dolari, care, ca mărime, egala venitul naţional al României realizat în acea perioadă, deşi obligaţia prevăzută în convenţie era de 300 milioane dolari (Alexandrescu, 1986:154), repunerea greoaie în funcţiune a capacităţilor de producţie distruse de război au adus economia României în pragul colapsului, primăvara şi vara anului 1947 fiind  apogeul crizei alimentare a întregii perioade 1945 – 1947. Clauzele din tratatul de pace de la Paris, în pofida eforturilor delegaţiei române şi a sprijinului primit din partea unor state prietene, au influenţat negativ  redresarea şi dezvoltarea economiei româneşti.

Pe fondul situaţiei economice în continuă degradare şi a creşterii tensiunii politice, alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, falsificate (după cum au protestat partidele istorice) sau nu, au fost câştigate de forţele politice coalizate în Blocul Partidelor Democratice (BPD) controlat de partidul comunist. Noul parlament, Adunarea Deputaţilor, a demarat  rapid legiferarea măsurilor cu caracter net anti capitalist, începând cu etatizarea BNR., prin legea din 28 decembrie 1946.  După cum declara un participant şi observator al prefacerilor sistemului bănesc şi de credit, Aurel Vijoli, cadru de nădejde al PCR, etatizarea Băncii Naţionale a României a fost prima legiferare a  unei măsuri revoluţionare în  drumul nostru spre  socialism, care a constituit punctul de pornire atât pentru eliminarea gravelor ilegalităţi  şi abuzuri de tot felul generate de sistemul bănesc şi de credit capitalist, cât şi pentru făurirea  unui nou sistem pus în întrgime în slujba conducerii planificate a economiei naţionale şi servind interesele poporului (Vijoli, 1980: 99).  Etatizarea BNR a fost continuată cu alţi paşi importanţi pe calea amplificării intervenţiei statului în economie: înfiinţarea, printr-o lege din 5 aprilie 1947, a Ministerului Industriei şi Comerţului, care  îngloba Ministerul Economiei Naţionale, Subsecretariatul Aprovizionării, Comisariatul Preţurilor, Comisariatul pentru Comerţ Exterior şi Subsecretariatul Industriei de Stat, devenind astfel  un instrument  de coordonare, “un organ efectiv” de îndrumare şi  control economic în industrie, comerţ şi în domeniul preţurilor, ... un organ principal al acţiunii de refacere economică în concepţia dirijistă care s-a impus (Constantinescu, 2000: 109), crearea oficiilor industriale printr-o lege din 24 mai 1947, înfiinţarea, la 21 iunie 1947, a Comisiei ministeriale de redresare economică şi  stabilizare monetară, adoptarea, la 14 iulie 1947, a legii pentru  organizarea controlului economic de stat şi pentru controlul utilizării creditelor, stabilirea, în a doua jumătate a anului 1947, a programelor de producţie industrială, trecerea, de la  1 august 1947, la aprovizionarea populaţiei cu pâine şi mălai pe baza sistemului de raţii şi cartele  care s-a extins apoi şi  asupra altor principale produse alimentare şi industriale, culminând cu reforma bănească din 15 august 1947, care a dat o puternică lovitură capitalului speculativ  şi haosului financiar.

Toate aceste măsuri  indicau o direcţie evidentă a viitoarei evoluţii a situaţiei politice, economice şi sociale. Exprimându-şi crezul în valorile economiei de piaţă, Gheorghe Tătărăscu, şeful fracţiunii Partidului Liberal  participante la guvernare, a supus dezbaterii în guvern un memoriu  în care se aprecia că în ţară există o stare de nemulţumire generală, de nesiguranţă şi neîncredere, care paraliza acţiunea de refacere a ţării din cauza unor legi cu vădit caracter  etatizant  în faţa cărora  capitalul românesc nu mai are astăzi certitudinea dăinuirii sale ca factor de producţie şi nu mai are certitudinea că va putea să beneficieze în viitor de  investiţiunile sale deoarece ultimele acte ale guvernului (se referea la reorganizarea MIC  şi la proiectul de lege privind înfiinţarea oficiilor industriale) au dat impresia că se urmăreşte  o acţiune de etatizare lentă dar neîntreruptă.  Alternativa propusă avea în vedere descătuşarea progresivă şi raţională a întregului proces al producţiei de imixtiunile etatiste, inutil vexatorii şi paralizante, intervenţia statului rămânând în viitor limitată la  stabilirea planului de producţie, al distribuirii materiilor prime şi la controlul măsurilor de  interes general, permanent, între care  stau pe primul plan măsurile contra abuzurilor şi tendinţelor monopoliste ale capitalurilor, stimularea  iniţiativei private, ceea ce însemna  o reîntoarcere cu faţa spre piaţă (Alexandrescu, 1986: 179-180).  Răspunsul la un asemenea demers poate fi uşor  imaginat: încetarea colaborării cu această fracţiune liberală, reprezentanţii săi fiind demişi din guvern  la începutul lui noiembrie 1947. 

(http://www. rogoveanu.ro/constitutia/const1948.htm)

Adoptarea Constituţiei din aprilie 1948 încheie perioada pregătirii trecerii României la economia de comandă. Deşi  încă nu se abolise proprietatea  privată asupra mijloacelor de producţie, piaţa ca instituţie fundamentală a economiei, coordonatoare a acţiunii umane şi arbitru eficient în alocarea optimă  a resurselor, cadru pentru libera iniţiativă şi manifestarea concurenţei, îşi pierduse cea mai mare parte a funcţiilor sale, fiind îngrădită de măsuri adoptate de  stat de-a lungul  a peste şapte ani de  ingerinţe, începând cu cele  din prima parte a războiului.

Trecerea la economia socialistă planificată centralizat

Pe baza prevederilor Constituţiei din aprilie 1948, trecerea la  economia planificată centralizat, după model sovietic, s-a realizat într-un ritm extrem de rapid. O explicaţie posibilă a acestui fapt  ar fi hotărârea lui Stalin  de a grăbi procesul de sovietizare şi comunizare a ţărilor ocupate de Armata roşie, ca răspuns la planul Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa (Eugen Denize, Comunismul românesc de la inceputuri  până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, în Memoria, Revista  gândirii arestate, consultată pe http://www.revista.memoria.ro/index.php). România, urmând exemplul  URSS şi celorlalte ţări rămase pe orbita sovietică, refuzase oferta participării la Conferinţa internaţională ce urma să aibă loc la  Paris, la 12 iulie 1947, convocată la sugestia secretarului de stat al SUA – generalul George Marshall, care dorea să organizeze cunoscutul plan ce-i poartă numele, pentru refacerea economiei Europei pe bază de ajutor american nerambursabil şi credite (Constantinescu: 2000: 112).

Măsurile adoptate de guvernul României pentru  definitivarea trecerii la sistemul economiei de comandă s-au succedat într-o  ordine parcă prestabilită  printr-un calendar bine fundamentat. A avut loc mai întâi naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi transport, prin legea nr.119 din 11 iunie 1948, continuată până în 1953 prin alte acte normative prin care s-au lichidat sau au trecut în proprietatea statului  celelalte instituţii bancare şi de credit particulare necuprinse  în legea iniţială (Decretul nr. 187 din 13 august 1948), nouă linii de cale ferată ale unor societăţi particulare din Banat şi Transilvania(la 9 septembrie 1948), instituţiile sanitare particulare,case de filme şi cinematografe (Decretul nr. 302/3.11.1948), suprafeţele de 50 ha şi întregul inventar al exploataţiilor marilor proprietari funciari, rămase după reforma agrară din martie 1945 (martie 1949), întreprinderile industriale, miniere, de transport şi construcţii mai mici, neincluse în legea din iunie 1948 (în primele luni ale anului 1949), imobile urbane şi rurale ale celor naţionalizaţi în iunie 1948 sau destinate închirieirii sau ca hoteluri (20 aprilie 1950), toate farmaciile (prin decretele din 2 aprilie 1949 şi mai 1953).

Fără a intra în detaliile tehnice ale acestui proces, este de subliniat că urmarea esenţială ă constituit-o transformarea radicală a raportului dintre proprietatea privată şi cea de stat în favoarea celei din urmă, astfel încât s-a restrâns  piaţa liberă a mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum;s-a instituit treptat astfel piaţa dirijată, planificată, dictată de producţia unităţilor publice, diminuîndu-se acţiunea principiilor economiei marfare concurenţiale; concurenţa, practic, a fost eliminată între producători şi prin introducerea  standardizării produselor şi a preţurilor fixe, aceleaşi pentru întreg cuprinsul ţării; s-a înlăturat concurenţa şi între unităţile comerciale de stat, reducându-se şi dezavantajele generate de speculă, de disproporţiile şi  arbitrariul obiectiv al pieţei concurenţiale, dar s-au creat, implicit, bazele arbitrariului subiectiv şi al disproporţiilor generate de acesta (Constantinescu, 2000: 121).

În iulie 1948 s-a creat şi Comisia de stat a planificării, ca organ central abilitat cu atribuţii legate de planul unic, iar în 1950 a fost înfiinţat Comitetul de stat pentru preţuri, organ al Consiliului de miniştri cu atribuţii în elaborarea, aprobarea şi supravegherea preţurilor practicate de agenţii economici. Ministerele, organizate pe ramuri, cu atribuţii de planificare şi control, au  întregit reţeaua  prin care se instituie monopolul statului asupra celei mai mari părţi a economiei. Proprietatea de stat, cu atribute marfare limitate, deoarece era exclusă circulaţia  acesteia  prin vânzare, cumpărare, ipotecare etc, a eliminat practic piaţa liberă, înlocuind-o  cu  “piaţa organizată şi planificată” (idem: 122)

Rămânea în sfera proprietăţii private şi, deci, în afara planificării cea mai mare parte a agriculturii. Plenara  Partidului Muncitoresc Român (rezultatul fuziunii Partidului  Comunist Român cu aripa Lothar Rădăceanu şi Ştefan  Voitec a Partidului Social-Democrat) din 3-5 martie 1949 a stabilit programul transformării socialiste a agriculturii, prin cooperativizarea (iniţial i s-a spus colectivizare) ţăranilor pe baza aşa-zisului liber consimţământ, crearea întreprinderilor agricole de stat pe terenurile fostelor ferme de stat şi pe pământul rămas statului la reforma agrară din martie 1945, înfiinţarea  staţiunilor de maşini şi tractoare şi a unei reţele de institute  şi staţii de cercetare ştiinţifică agricolă.

Comerţul exterior devine şi el, de la 1 aprilie 1952, monopol de stat, iar în comerţul interior se dezvoltă întreprinderi de stat preponderent în mediul urban) şi unităţi ale cooperaţiei de consum (preponderent în lumea satelor).

Pe aceasta bază începe funcţionarea planificată a economiei naţionale româneşti, primul plan anual fiind elaborat pentru anul 1949, urmat de cel pentru anul 1950, când se adoptă şi primul plan cincinal.

O ultimă măsură de natură anticapitalistă a constituit-o reforma monetară din 26 ianuarie 1952, prin care au fost preschimbaţi toţi banii vechi în bilete noi şi monedă divizionară, cu noile însemne ale republicii, dar la un curs de shimb diferenţiat în funcţie de mărimea sumei deţinute de fiecare, de la un leu nou pentru o suta de lei vechi ( la sumele de până la 1000 lei) până la un leu nou pentru 400 de lei vechi ( la sumele de peste 3000 lei). Concomitent, s-au recalculat preţurile, tarifele, salariile, pensiile, bursele şi ajutorul familial la nivelul anului 1947. Hotărârea prevedea pedepse conform legii sabotajului economic pentru cei ce solicitau preschimbarea de sume ce nu le aparţineau. Această măsură a constituit o lovitură puternică dată poziţiilor claselor exploatatoare şi o măsură de îngrădire a chiaburimii şi speculanţilor de la oraşe, care aveau sume mari de preschimbat (Vijoli, 1980: 141 ).

Odată cu trecerea la conducerea şi organizarea economiei pe bază de plan unic s-au luat şi o serie de alte măsuri de întărire a controlului statului asupra întregii economii. Astfel, prin Decretul nr. 199/1949 de organizare şi funcţionare a întreprinderilor şi organizaţiilor economice se prevedea că acestea se organizau şi funcţionau ca unităţi de sine stătătoare, bazate pe principiile gestiunii economice, având plan propriu de producţie şi fiind dotate cu mijloace fixe şi mijloace circulante proprietate a statului, dar incredinţate lor spre administrare. S-a generalizat sistemul creditului bancar şi s-a instituit un sistem unitar de prelevări la buget sub forma cotelor de beneficiu şi a impozitului pe circulaţia mărfurilor         (Contantinescu, 2000: 130). A fost introdus planul de casă ca instrument de politică monetară şi s-au reglementat decontările fără numerar şi plăţile între întreprinderi astfel încât , la începutul anului 1950, 96% din plăţile întreprinderilor de stat se realizau prin conturile deschise la filialele BNR. Aceasta , ca de altfel întregul sistem de finanţare, creditare şi decontare , urmărea exercitarea “ controlului prin leu “ asupra bunei desfăşurări a activităţii economice (Vijoli, 1980: 151). In acelaşi scop, începând cu 1 ianuarie 1950, este introdus un nou sistem de contabilitate, cu principii şi norme unitare, iar în 1951 se instituie obligativitatea contractelor economice dintre întreprinderi.

De asemenea, pentru urmărirea centralizată a modului de îndeplinire a planului naţional, cât şi pentru a dispune de informaţiile necesare adoptării deciziilor macroeconomice, s-a organizat sistemul de statistică, prin înfiinţarea Comisiei Naţionale de Statistică şi a compartimentelor specializate din ministere, unităţi teritorial – adminstrative, întreprinderi şi instituţii.

Sub imperiul reglementării a intrat, desigur, şi preţul. Nivelul său nu putea să mai reprezinte o rezultantă a acţiunii umane pe piaţă ,a tensiunii dintre cerere şi ofertă şi , în consecinţă, un semnal preţios pentru orientarea activităţii economice, ci este impus printr-un act administrativ, conform normelor instituite prin Decretul nr. 142 din mai 1950 pentru reorganizarea regimului de stabilire a preţurilor şi înfiinţarea Comitetului pentru Preţuri. Mărimea sa era determinată pe baza costurilor de producţie normate, la care se aplicau rate unitare de rentabilitate , de 5 -8 %, caracterizându-se prin stabilitate sau, mai corect, prin  rigiditate. Modificarea lor nu se producea decât prin acte normative, cu ocazia unor reaşezări de preţuri sau prin politica aşa-ziselor „produse noi”, practicată pentru creşterea preţurilor în ultimul deceniu de planificare centralizată

. (http://www.rogoveanu.ro/constitutia/const1952.htm).

Proclamând rolul conducător al proprietăţii socialiste, aceste prevederi marchează trecerea de la economia liberă de piaţă la economia socialistă planificată.

Odată cu încheierea cooperativizării agriculturii, în primăvara anului 1962, economia socialistă cu atributul său, planificarea, a devenit quasi-atotcuprinzătoare, aşa cum se poate constata din tabelul de mai jos:

Tabel nr.1   Greutatea specifică a sectorului socialist în economia naţională                    în %

	1950	1955	1959	1961	1962	1963	1965
În populaţia ocupată	25,6	38,3	80,8	89,9	94,9	95,5	93,7
În fondurile fixe productive	62,0	74,2	83,5	88,1	96,2	96,7	97,0
În venitul naţional	61,0	62,2	74,2	88,7	95,1	95,7	95,5
În producţia globală industrială	92,4	97,0	98,3	99,1	99,4	99,7	99,7

Sursa: Direcţia Centrală de Statistică, Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1966,p.100

Proclamarea României, în primul articol al Constituţiei din 1965, ca „Republică socialistă” semnifica faptul că se considera că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de producţie socialiste, dominante, orânduirea socialistă reuşind să se impună în mod deplin şi definitiv,aşa cum se afirma propagandistic. Constituţia consacra în articolul 3, aşa cum nu o făcuseră constituţiile anterioare, monopolul politic al unui singur partid – PCR – care, ulterior, avea să se confunde cu însuşi statul, devenind partid-stat, cu puteri discreţionare asupra tuturor organismelor prin care se înfăptuia voinţa statului, concentrând puterea executivă şi cea legislativă (http://www.rogovea nu.ro/constitutia/const1965.htm). Evoluţia planificată a economiei naţionale româneşti de-a lungul celor aproape 8 cincinale s-a inspirat din modelul sovietic şi, mai apoi, după 1965, din ambiţiile dictatorului de a asigura o iluzorie independenţă economică printr-o politică de dezvoltare autarhică, întemeiată pe potenţialul industriei naţionale

Planul se substituie pieţii ca instituţie economică fundamentală. Piaţa rămâne în economia socialistă doar un mijloc de locomoţie, un simplu cărăuş , ce poartă în spate o economie greoaie, inflexibilă, plină de fixisme, în care toate deciziile sunt luate “ sus”, prin plan (Vasilescu, 2008). Mai este aceasta piaţă?

 

Abordarea relaţiei plan – piaţă în literatura economică românească a perioadei economiei socialiste planificate centralizat

Problematica relaţiei plan – piaţă în sistemul economiei socialiste planificate a constituit subiect de preocupare pentru cercetarea ştiinţifică economică românească din perioadă. Ea a fost abordată în contextul mai larg al realizării mecanismului de funcţionare al economiei socialiste, în încercarea de a descoperi valenţe ale pieţei în procesul fundamentării mai corecte a planului. Intr-un asemenea context , pieţei i s-a redus cel mai adesea conţinutul la componentele sale – cerere şi ofertă - , iar preţului i se conferea funcţia de reglare în loc de cea de semnal. Astfel în primul volum al Tratatului de Economie Contemporană, apărut la Editura Politică în 1986, sub egida Institutului Central de Cercetări Economice, problemei enunţate mai sus i se rezervă un scurt paragraf , rolul pieţii în mecanismul reproducţiei socialiste lărgite, scris de D.Pugna, în care se afirmă că piaţa joacă un rol important în realizarea corelaţiei dintre producţie şi consum, dintre oferta şi cererea de mărfuri, că ei îi revine rolul de a verifica concordanţa dintre nivelul şi structura producţiei şi nivelul şi structura nevoii sociale, că prin intermediul pieţei are loc realizarea produsului social, printr-un schimb permanent de activităţi, sub formă bănească, cu ajutorul preţurilor, între ramurile şi subramurile economiei naţionale, între unităţile economice şi membrii societăţii, asigurându-se premisele necesare pentru continuarea producţiei, reluarea pe scară tot mai largă a procesului reproducţiei. Funcţia principală a pieţii este redusă la aceea a realizării valorii mărfurilor, adică la vânzarea acestora. Aici, ca şi în numeroase alte abordări, se subliniază ideea că piaţa are un caracter planificat, transformându-se într-un factor dirijat conştient al procesului reproducţiei, iar raportul dintre plan şi piaţă reprezintă o verigă fundamentală a mecanismului economic (Constantinescu, 1986: 513-514 ).

Neluarea în considerare a nevoilor reale  în fundamentarea planului sau neîndeplinirea prevederilor acestuia generează neconcordanţe între ceea ce s-a produs  şi ceea ce este necesar societăţii, neconcordanţe evidenţiate de piaţă, care oferă astfel informaţii utile planificării viitoare. Pornind de la  aceste adevăruri, se pledează pentru o temeinică studiere şi cunoaştere a pieţei, pentru extinderea şi dezvoltarea legăturilor directe, pe bază de contract, între unităţile productive şi cele de desfacere, între producători şi consumatori. Concluzia era că raportul dintre plan şi piaţă constituie una dintre legăturile esenţiale ale mecanismului economic socialist, că cele două nu se opun, ci reprezintă  laturi ce se îmbină în mod organic într-un mecanism unic. Conferindu-i posibilitatea îmbinării intereselor economiei naţionale cu cele ale întreprinderilor şi ale tuturor consumatorilor (asemeni unui veritabil mecanism al “mâinii invizibile”), autorul vede în piaţă un instrument important al asigurării progresului economic şi social din socialism. Mai mult, consideră că , pe măsura maturizării societăţii socialiste şi a înaintării spre comunism, a perfecţionării conducerii planificate, sporeşte rolul piţei şi  capacitatea societăţii de a o utiliza eficient (idem, p. 515), afirmaţie ce contrazice teoria marxistă a construirii comunismului.

Ideea  strânsei conexiuni între plan şi piaţă fusese exprimată şi de N.N. Constantinescu atunci când afirma că în conducerea proceselor din economia socialistă se apelează atât la metode directe, legate de planul economic naţional, cât şi la metode indirecte, prin utilizarea pârghiilor economice şi financiare, a  pieţei (Constantinescu, 1984:171)

În volumul al doilea al  Tratatului de Economie Contemporană, apărut în 1987, problematicii pieţei şi relaţiei ei cu planul în mecanismul economic al socialismului i se alocă o  importanţă mult mai mare. Piaţa socialistă substituie caracterul concurenţial şi spontaneitatea ce guvernează, în capitalism, raportul dintre cerere şi ofertă printr-un echilibru raţional fundamentat între aceşti doi termeni (Postolache, 1987: 613).  Piaţa are importanţă în mecanismul economic prin informaţiile pe care le oferă privind mărimea, structura, intensitatea şi locul de manifestare a cererii, informaţii care devin stimuli cu rol mare în orientarea activităţii productive. De asemenea, informaţiile vehiculate prin circuitele de comandă, control şi reglare proprii pieţei socialiste asigură cunoaşterea şi urmărirea permanentă a gradului de satisfacere a diferitelor segmente ale nevoii sociale, contribuind astfel la anticiparea necesităţilor viitoare.

Planul nu exclude – afirma M.Popescu în tratatul mai sus menţionat – ci, dimpotivă, presupune piaţa cu elementele sale componente: relaţiile de vânzare-cumpărare, categoria de preţ, cererea şi oferta de mărfuri etc (idem: 616). În socialism însă piaţa cade sub incidenţa planificării. Cererea şi oferta, principalele sale componente, sunt determinate prin plan. Preţurile se formează în mod conştient, planificat, iar abaterile lor de la valoarea mărfurilor sunt, de asemenea, determinate de activitatea conştientă a oamenilor. Planul nu înlocuieşte piaţa ci îi conferă un caracter organizat, îmbinându-se în mod organic. Nesocotirea sau minimalizarea pieţei ar avea urmări la fel de negative ca  şi  absolutizarea ei (idem: 618).

În concluzie, ca şi la alţi autori, se reafirmă  ideea că în socialism planul şi piaţa se dovedesc a fi părţi componente ale mecanismului economic, organic legate între ele, care se condiţionează reciproc. Pe linia sporirii autonomiei unităţilor de bază ale economiei naţionale şi aplicării principiului planificării de jos în sus se acredita ideea  că  prospectarea pieţei trebuia să constituie preocuparea esenţială a întreprinderilor în procesul fundamentării propriilor propuneri de plan, fiecare unitate economică fiind obligată să-şi asigure prin contracte economice certitudinea desfacerii propriilor sale produse (Constantinescu, 1983:74-75).

Din toate  aceste abordări se constată că atunci când era cercetată problematica pieţei şi a relaţiei ei cu planul în mecanismul economiei  socialiste, conţinutul şi funcţiile acestei instituţii fundamentale erau denaturate, li se schimba sensul sau  erau reduse la aspecte particulare. Nu există o piaţă capitalistă şi o piaţă socialiată. Există piaţa, acolo unde sunt întrunite condiţiile manifestării ei: proprietatea privată, libertatea de acţiune şi  liberă iniţiativă. La fel de adevărat este că aceste condiţii există doar în economia capitalistă sau, altfel spus, nu se întâlnesc în economia socialistă, aşa cum am constatat din prezentarea modului cum s-a trecut  în România  la economia planificată  centralizat.

Pentru a ne da seama cât de departe de adevăr erau afirmaţiile despre legătura dintre plan şi piaţă de tipul celor mai sus prezentate  este bine să  mai  cităm câteva rânduri din Acţiunea umană a lui Ludwig von Mises: Dacă acest amestec în sfera preţurilor bunurilor, a ratelor salariale şi a ratelor dobânzii include toate preţurile, toate ratele salariale şi toate dobânzile, atunci el este echivalent cu o înlocuire completă a economiei de piaţă cu socialismul (de tip german). În acest caz, piaţa, schimburile interpersonale, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, activitatea antreprenorială şi iniţiativa privată dispar, practic, cu totul. Nici un individ nu mai are posibilitatea de a influenţa pe cont propriu procesul productiv; fiecare individ este ţinut să asculte de ordinele comitetului suprem de management al producţiei. În cadrul acestor ordine, aşa-numitele preţuri, rate salariale şi rate ale dobânzii, nu mai sunt preţuri, rate salariale şi dobânzi, în accepţiunea catalactică a acestor termeni. Acestea nu mai sunt decât determinări cantitative fixate de către director, fără legătură cu procesul pieţei. Numeroşi adepţi ai amestecului guvernamental în sfera preţurilor au fost şi continuă să fie foarte nedumeriţi în legătură cu lucrul acesta. Ei nu au înţeles diferenţa fundamentală dintre o economie de piaţă şi o societate care nu se bazează pe piaţă. Înceţoşarea ideilor lor s-a reflectat în formulări vagi şi ambigui şi într-o terminologie surprinzătoare. Au existat şi încă mai există adepţi ai controlului preţurilor care au declarat că ei doresc să păstreze economia de piaţă. Aceştia sunt categorici în ce priveşte afirmaţia că fixarea de către guvern a preţurilor, a ratelor salariale şi a dobânzilor pot atinge scopurile pe care urmăreşte guvernul să le atingă prin promulgarea lor, fără abolirea completă a pieţei şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Ei chiar afirmă că acest control al preţurilor ar fi cel mai bun mijloc, sau chiar singurul, în vederea prezervării sistemului liberei iniţiative şi a împiedicării instituirii socialismului (Ludwig von Mises, op.cit. :759- 760).

Când eşecurile planificării au devenit atât de vizibile încât în unele ţări socialiste au început să se vehiculeze tot mai insistent ideile recurgerii într-o mai mare măsură la mecanismele de funcţionare specifice pieţei, ceea ce presupunea o revizuire a bazei înseşi  a economiei socialiste  în cadrul aşa-numitului socialism de piaţă şi nu doar o simplă cosmetizare de genul „să cercetăm mai bine cererea şi să folosim abaterea preţului de la valoare pentru a  diminua disproporţiile”, reacţia celui care deţinea monopolul adevărului în toate domeniile a fost fără echivoc: Dar să luăm unele ţări socialiste, care au început  să pornească pe această cale şi ridică – cum se spune -  în slăvile cerului „economia de piaţă”, declarând că aceasta le va ajuta  să soluţioneze problemele economiei. Presa noastră a  publicat destul de des  ştiri din unele ţări socialiste despre creşterea preţurilor şi creşterea continuă a inflaţiei. Toate acestea au dus la creşterea numărului oamenilor care nu pot să-şi asigure strictul necesar cu veniturile pe care le au. Este adevărat că s-au îmbogăţit câţiva -  speculanţii, cei care iau produsele din magazin  şi le speculează. Acesta este rezultatul direct al aşa-zisei „pieţe libere”.... Nu există loc pentru o aşa-zisă „piaţă liberă”. Aceasta nu înseamnă a merge  înainte, înseamnă a merge înapoi, spre capitalism şi nu trebuie în nici un fel să admitem acest lucru (Ceauşescu,1989: 28-29)

Se recunosc uşor  în aceste  contraargumente elemente de propagandă primitivă vehiculate în perioada privaţiunilor de după război. Realităţile economiei româneşti la finele anilor 1980 erau cea mai convingătoare probă  a consecinţelor dezvoltării pe bază de plan. Înlocuirea pieţei, cu mecanismele, principiile şi judecăţile sale de valoare, de către plan  a avut urmări  negative profunde nu numai  asupra economiei naţionale, sub forma disproporţiilor, risipei şi ineficienţei, care au determinat în cele din urmă criza de sistem a economiei de comandă în etapa sa explozivă (Ionete, 1993), ci şi asupra comportamentelor, a mentalităţilor oamenilor. Aceste efecte s-au putut uşor constata după prăbuşirea comunismului, în perioada tranziţiei spre economia de piaţă, în lentoarea, nesiguranţa,incoerenţa  transformărilor realizate.

PIAŢA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI POST-COMUNISTE 

O privire sumară aruncată asupra istoriei moderne scoate în evidenţă prezenţa unor evenimente social-politice ce au avut drept consecinţă schimbări radicale în destinul unor naţii, însoţite adesori de progres şi salturi înainte la nivel economic. Anul 1989 a marcat un astfel de moment când, sub presiunea internă, generată de sărăcie şi îngrădirea principalelor libertăţi, statele din blocul comunist din Europa Centrală şi de Est au optat pentru modificarea regimului politic şi economic. O antrenare aproape generalizată şi simultană de forţe a făcut posibil ca, într-o perioadă istorică foarte scurtă, fostele state comuniste din afara spaţiului sovietic să se antreneze într-un proces de tranziţie către democraţie şi economie de piaţă. Căile urmate nu au fost întotdeauna aceleaşi, ceea ce a condus, în timp, la apariţia unor decalaje evidente atât sub aspect politic cât şi, mai ales, economic. Tranziţia presupune, conform înţelesului uzual al cuvântului, o trecere, o modificare mai lentă sau mai accelerată de la o idee sau de la o stare la alta. Oricum, este vorba despre o schimbare consistentă a modului de abordare a unei palete largi de probleme, de identificarea de soluţii noi, de schimbarea mentaltăţilor, a instituţiilor si a normelor. Procesul are un punct de început, marcat adeseori de o mişcare socială sau chiar militară şi un punct terminus, ce nu este neapărat bordat de un eveniment anume, ci de o anumită percepţie asupra stării de bine. În România, anii ce s-au scurs din 1990 şi până în prezent pot fi analizaţi, din punct de vedere economic, după două perioade distincte: cea a tranziţiei, în care s-a încercat crearea unei identităţi proprii o dată cu trecerea de la sistemul centralizat la unul specific capitalist şi perioada post-tranziţie, în care piaţa a început să funcţioneze.

Tranziţia. Iniţierea tranziţiei a fost gândită a se realiza radical, printr-o mişcare socială de amploare şi un consens remarcabil ce părea, la momentul respectiv, a sta la baza unei evoluţii rapide şi susţinute spre democraţie şi prosperitate. Din păcate, evenimentele ce au urmat au demonstrat că  tranziţia este un proces anevoios, cu suişuri şi coborâşuri obositoare. Deşi, la nivel politic, sub aspectul schimbării unui sistem totalitar cu unul democratic, procesul s-a derulat mai rapid, impactul asupra mediului economic şi social nu a fost unul optimizat.

Tabelul nr.1.  Dinamica unor indicatori în perioada 1991- 1999

Modificări procentuale faţă de 1989	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998	1999
Produsul intern brut	87,1	79,4	80,6	83,8	89,8	93,4	87,7	83,0	81,6
Câstigul salarial real	81,7	71,3	59,4	59,4	66,5	72,7	56,3	58,2	56,0
Pensia medie reală	77,5	63,7	56,5	55,3	61,2	62,8	49,7	48,8	47,6
Productivitatea muncii în industrie	85,0	73,6	80,2	92,4	104,6	102,8	100,9	93,5	86,9
Productivitatea muncii în construcţii	77,6	83,9	88,1	117,3	137,8	148,4	132,3	126,7	126,4

Sursa: INSSE, Anuarul Statistic al României, 2000

 

Vigoarea unei naţii stă în capacitatea de a crea bunăstare. Acesta a fost însă punctul slab al României ultimului secol, dar, mai ales, în perioada postdecembristă, preponderent până în jurul anului 2000. După cum se observă din datele de mai sus, majoritatea indicatorilor macroeconomici analizaţi s-au depreciat puternic. Din punctul nostru de vedere, anul de trecere dintre milenii constituie un reper în evoluţia economică. Este momentul în care, mai ales sub presiunile externe în vederea aderării la Uniunea Europeană, România s-a arătat dispusă la sacrificii pentru a atinge anumite standarde minime de compatibilitate cu ţările comunitare. De ce nu s-a întâmplat şi până atunci acelaşi lucru? Motivele sunt numeroase. În încercarea de a arunca o urmă de lumina, vom încerca să enumerăm câteva:

Absenţa unei modificări radicale, în plan moral şi intelectual, a vechilor mentalităţi şi obiceiuri şi încercarea de pliere a instituţiilor noi pe structuri si oameni vechi. Practic, s-a preferat menţinerea vechilor organizaţii, cu aceiaşi oameni, uneori chiar şi cu aceleaşi norme şi legi de funcţionare, şi adaptarea lor din mers la situaţiile noi ce apăreau pe parcurs. Însă, considerăm noi, aceasta a fost una dintre cele mai importante erori ce au contribuit la prelungirea inacceptabilă a tranziţiei şi, în final, la eşecul său parţial. Tranziţia intelectuală şi morală putea să se constituie ca o premisă şi o bază de sprijin pentru toate celelalte componente ale schimbării.

Când vorbim de tranziţie intelectuală şi morală, ne referim la o serie de elemente ce depăşesc înţelegerea curentă a termenului, cum ar fi mentalităţile, obiceiurile, modul de gândire, opiniile, ideile, atitudinile etc. S-a crezut, iniţial, că aceste schimbări vor veni ca o consecinţă firească a tranziţiei politice şi economice şi că liderii vechi vor fi capabili să gândească într-un stil nou, pentru a crea, astfel, poli de reformă. Nu s-a întâmplat deloc aşa. Dimpotrivă, menţinerea vechilor lideri a condus la o întârziere puternică a  restructurării la nivel instituţional şi a creat oportunitatea reorientării unor organizaţii vechi, cum ar fi fosta Securitatea sau structurile înalte ale fostului partid comunist, către obiective noi, economice. S-au reactivat acele entităţi sociale închise, pe care Robert Putnam le numea bonding social capital, ce au creat avantaje pentru proprii membri, în detrimentul  celor din afara structurilor respective. Au apărut, în acest fel, discrepanţe mari sub aspectul bunăstării şi, totodată, dorinţa acestor grupuri de a menţine starea de provizorat, specifică tranziţiei, o vreme cât mai îndelungată, pentru a putea exploata la maxim oportunităţile pe care le oferea instabilitatea legislativă. Grupurile respective au ştiut să speculeze extraordinar lipsa de educaţie de piaţă a populaţiei.

Dacă, în cazul altor state vecine, exista o oarecare cultură a proprietăţii private şi a schimbului liber (ne amintim cu toţii de micii comercianţi polonezi ce îşi vindeau marfa din celebrele rulote înainte de 1989, de traficanţii sârbi ce treceau frecvent graniţa cu ţigări, cafea şi alte nimicuri etc) , în România ea nu a supravieţuit decât într-o prea mică măsură pentru a se putea impune după 1990. Legat de piaţă şi mentalitate, trebuie să menţionăm că unul din cele mai grave efecte pe care l-a produs perioada comunistă asupra psihologiei individului a fost modificarea atitudinii faţă de proprietate, inducerea iluziei că totul este al tuturor şi în consecinţă nimic nu este al nimănui. Şi de aici a apărut o totală iresponsabilitate în ceea ce priveşte atitudinea faţă de muncă. Acel slogan atât de uzitat, enunţat de Marx, "fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi", a născut cele mai perverse atitudini. În general, se consideră că individul este raţional, că el încearcă să obţină maximum de efect cu minimum de resurse. În cazul de faţă, judecata de valoare l-a condus la concluzia că poate să  obţină acelaşi efect, indiferent câte resurse consumă. Aşa încât, treptat, a început să muncească din ce în ce mai puţin, calitatea muncii a scăzut, ajungându-se ca lenea şi trândăvia să atingă proporţii de masă. Şi mai rău este că s-au pierdut rădăcinile raţionale ale acestei atitudini, ajungând ca ea să se transforme într-o mentalitate greu de schimbat.

Nu a fost atât de uşoară metamorfozarea acestui tip de individ, după înlăturarea regimului comunist, într-un homo oeconomicus raţionalis. Chiar dacă, la ora actuală, există dorinţa de adaptare, voinţa politică şi cadrul legal necesar, el nu se va  simţi confortabil în utilizarea pârghiilor pieţei pentru atingerea scopurilor propuse. Simţurile şi instinctele îi sunt amorţite şi deformate, asemenea unui animal sălbatic ce este ţinut prea mult în captivitate şi care, dacă este eliberat brusc, va muri de foame pentru că nu va fi în stare să-şi găsească singur prada. E nevoie de o perioadă de reacomodare, în care să reînveţe practic să nu mai depindă de cei care îi asigurau hrana în schimbul privării de libertate.

Legislaţia incoerentă şi costisitoare, foarte permisivă la încercările de fraudare şi inexistenţa statului de drept. Regulile pot fi create, în general, după două principii: unul liberal, în care cadrul legislativ este simplu, respectând principiile democratice şi libertăţile fundamentale ale indivizilor, este cunoscut ex ante aplicării sale de către toată lumea şi nu se modifică în mod arbitrar pe parcurs şi, în al doilea caz, specific ţărilor centralizate, în care legislaţia este extrem de stufoasă, încercând să meargă în detalii, ceea ce o face greu accesibilă cunoaşterii şi respectării şi, în acelaşi timp, interpretabilă şi uşor de ocolit. Cel de-al doilea sistem este, mai degrabă, o bună cale de destabilizare a unei societăţi, dând posibilitatea celor abili să dezvolte comportamente şi acţiuni imorale într-o aură de aparentă legalitate. Principiul „legile sunt făcute pentru a fi ocolite” ce guvernează o astfel de societate este păgubos, distrugând ceea ce J.J. Rousseau numea contract social. Or, consensul de care vorbea James Buchanan, ce conduce la redactarea contractului, şi care este extrem de greu de obţinut şi numai în condiţiile unor costuri ridicate, este astfel distrus. Apare, în acest fel, nevoia de renegociere, ce presupune atât timp îndelungat cât şi noi costuri. A fost cazul României, legislaţia de după 1990 cunoscând dese modificări şi completări, ajungându-se la situaţii aproape imposibile în care, spre exemplu, agenţii economici care desfăşoară o activitate comercială să fie obligaţi să respecte peste o mie de acte legislative şi alte acte normative.

Sensibilitatea unei părţi a populaţiei faţă de reglementare a constituit un bun prilej pentru menţinerea haosului în numele dereglementării. Intenţionat sau nu, s-a conturat ideea că existenţa unui cadru legislativ simplu şi solid, care să stabilească regulile după care să se desfăşoare „jocul catalactic”, ar îngrădi libertatea de acţiune a indivizilor. Statul a fost perceput, mai degrabă, ca o organizaţie coercitivă decât ca o instituţie menită să ocrotească cetăţeanul. Indiferent de direcţia doctrinară din care vin, marii autori, începând de la Smith si până la neoliberalii moderni, sunt de acord cu existenţa statului măcar la acest nivel, de legiuitor şi supraveghetor al desfăşurării activităţii propriilor cetăţeni.[i] În unul din interviurile acordate lui Giancarlo Bosetti, Karl Popper menţiona că „fără un sistem legislativ nu se poate dezvolta decât haosul” (Popper, 1998: 50). Şi acest haos s-a menţinut o lungă perioadă de timp în societatea românească postdecembristă, datorită confuziei între intervenţionism şi existenţa statului de drept. Prezenţa statului, mai ales în fazele incipiente ale conturării economiei libere de tip modern şi a democraţiei, era obligatorie şi nu poate fi considerată nicidecum intervenţionism. Intervenţionismul presupune „amestecul statului în treburile pieţei” (Mises, 1998) şi apare atunci când sfera implicării trece dincolo de liniile normative generale, urmărindu-se atât premisele jocului cât şi rezultatele acestuia. Anii ’90 au abundat în confuzii şi greşeli în acest sens. Plecând de la absenţa unei legislaţii clare în ceea ce priveşte proprietatea privată, instituţie de bază a economiei de piaţă, trecând prin legile concurenţei ce aveau să apară relativ târziu, într-o primă formă, abia în 1996 (Legea 21/1996) şi, apoi, într-o redactare modernă, în 2004, s-a creat un cadru propice apariţiei unor fenomene perverse, ce au determinat, în cele din urmă, intervenţia coercitivă a statului în vederea înlăturării efectelor. Mult mai simplu ar fi fost să prevină apariţia cauzelor.

Şi astfel, a părut îndreptăţită critica adusă statului. Exista, în plan moral, o încălcare flagrantă a normelor de coexistenţă socială şi economică, de genul furtului şi substituţiei de proprietate, constituirea de monopoluri şi grupuri de interese, dar nu existau legi care să prevină sau să pedepsească. Prin urmare, conform principiului oricărui stat de drept, “nullum crimen sine lege, nula poena sine lege” (Hall, 1937), iar tentativele de sancţionare deveneau ilegitime deoarece, aşa cum sesiza unul din cei mai mari liberali ai secolului XX, “într-un regim al libertăţii, sfera liberă a individului include toate acţiunile care sunt limitate explicit printr-o regulă generală” (Hayek, 1999: 233). Aşa încât, indivizii erau îndreptăţiţi să recurgă la orice cale care nu era restricţionată legal pentru a-şi atinge obiectivele. Trebuie menţionat că aceste principii ale statului de drept au fost revendicate în cazurile de mare corupţie, chiar dacă, în mod obişnuit, ele nu funcţionau. Însă, puterea de manipulare a celor ce deja aveau capacitatea de influenţare a sistemului de justiţie a deschis căi de atac la adresa deciziilor statului. Coroborate cu desele acte de corupţie ale funcţionarilor publici şi ale politicienilor, deciziile favorabile unor acţiuni flagrant ilegale şi imorale au derutat populaţia. Indivizii obişnuiţi, oneşti prin pornire interioară sau prin conjunctură, au început să suprapună conceptul de economie de piaţă peste realitatea societăţii româneşti, apărând astfel o reacţie de respingere şi confuzie. Piaţa nu a mai fost privită ca un mecanism de satisfacere a intereselor consumatorilor ci de îmbogăţire a câtorva furnizori cu putere mare de influenţă. Conceptul de capitalism, care oricum avea o conotaţie negativă datorită perioadei lungi de îndoctrinare socialistă, a devenit, astfel, o sperietoare, fiind perceput în spirit marxist, ca un sistem de exploatare şi de sărăcire a celor mulţi, în care căştigul câtorva provine din pierderea celorlalţi.

Extinderea birocraţiei, a corupţiei şi a neîncrederii în piaţă şi în instituţiile statului. Noii reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago au lansat ideea că statul, în realitate, nu este o instituţie ci o organizaţie formată dintr-o sumă de indivizi coruptibili ce ajung, într-o formă sau alta, să-şi satisfacă interesele proprii uzând de resursele publice pe care le au la dispoziţie (Buchanan, Tullock, 1995: 295-307). Democraţiile avansate au constatat din timp acest lucru, dezvoltându-şi sisteme de protecţie, cum ar fi instituţia lobby-ului, prin care exponenţii puterii politice sau ai executivului sunt aleşi dintre cei ce au un interes privat ce corespunde cu cel al grupului de alegători. În ceea ce priveşte societatea românească, ea a refuzat o vreme să accepte accepte această realitate, păstrând un sistem electiv ce a promovat interesele unor grupuri restrânse, ce nu au coincis cu cele ale întregii naţiuni. Astfel, a fost perpetuat un sistem politic şi administrativ neperformant, foarte extins, controlat de câteva grupuri de presiune. De aici a rezultat o mare neîncredere a cetăţeanului de rând atât în instituţiile statului cât şi în capacitatea pieţei libere de a-i aduce satisfacţie. Numirea angajaţilor statului pe criterii politice obscure, netransparente, dirijarea resurselor publice doar către clientela politică, după alte criterii decât cele ale eficienţei, domnia arbitrariului datorită inexistenţei unei legislaţii care să reglementeze activitatea funcţionarului public (ea a fost adoptata abia in 1999, prin Legea 188), suprapunerea de competenţe între instituţiile statului, toate acestea au favorizat birocraţia şi corupţia, ajungându-se chiar ca, din cauza acestora, să fie amânată aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2005. Ceea ce este, însă, cel mai îngrijorător, chiar şi la ora actuală, este faptul că fenomenul a ajuns să fie acceptat şi chiar considerat normal de către o bună parte a populaţiei

Neîncrederea în avantajele proprietăţii private. Evoluţia în timp a societăţilor moderne a demonstrat că o condiţie a progresului se regăseşte în acţiunea liberă a indivizilor, ce permite unora să-i depăşească pe ceilalţi, beneficiind de anumite capacităţi şi oportunităţi (Hayek, 1999: 72).[ii] De rezultatele acestora se va bucura întreaga societate, fie contra plată, prin intermediul pieţei, fie prin producerea de externalităţi pozitive ce provin, mai ales, din difuziunea experienţei şi a inovaţiei. Cunoaşterea dobândită poate crea o stare de monopol pe termen scurt, pentru ca, apoi, aceasta să se difuzeze şi să fie înglobată în “experienţa globală a umanităţii”. Acest fenomen, denumit de Schumpeter “distrugere creatoare”(Schumpeter, 1961: 361-389), este generator de progres. Baza sa o constituie proprietatea privată.

Este probat faptul că, din punct de vedere psihologic, “oamenii nu vor face probabil eforturi maxime (…) dacă interesele lor nu sunt implicate direct” (Hayek, 1997: 45). Doar iminenţa obţinerii unui avantaj îl poate stimula pe individ să devină mai eficient în acţiunile sale. Însă despre eficienţă nu se poate vorbi decât în cadrul proprietăţii private. Doar aici este posibilă, pe ansamblu vorbind, alocarea cea mai raţională a resurselor. În România, în schimb, instituţia proprietăţii private a fost distrusă aproape în totalitate în cei 50 de ani de comunism.  Astfel, mai mult de două generaţii succesive au trăit şi au fost educate în spiritul vag şi nestimulant al proprietăţii colective. Schimbarea politică din 1989 nu a adus şi o modificare imediată de atitudine faţă de proprietate. Drept dovadă, aşa cum reiese din tabelul 2, aportul sectorului privat la PIB, în 1990, era de doar 16,4%, şi mare parte din acest procent era creat în agricultură, industria şi serviciile aducând contribuţii insignifiante.

Tabelul nr. 2. Ponderea sectorului privat în produsul intern brut şi în valoarea adăugată a pincipalelor ramuri(%)

	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998	1999
PIB-total	16,4	23,6	26,4	34,8	38,9	45,3	54,9	60,6	61	61.5
valorea adăugată în agricultură	61,3	73,9	81,7	83,5	89,3	89	90,1	96,8	95,9	97.2
valoarea adăugată în industrie	5,7	9,2	11,8	17,4	23,3	29,9	38,5	42,1	45,6	48.7
valoarea adăugată în construcţii	1,9	16,1	21	26,8	51,6	57,8	69,3	76,6	77,9	78.0
valoare adăugată în servicii	2	16,8	18,8	29,3	39,1	58,1	66,7	71,5	72,7	73.0

Sursa: INSSE;Evoluţia sectorului privat din România, ediţia 2000.

 

Prin urmare, a fost destul de dificil ca indivizii să perceapă în mod corect ce avantaje le-ar aduce redobândirea proprietăţii private. Mai mult, proprietatea publică aducea beneficii politice şi materiale celor aflaţi la putere şi era dificil a se renunţa la ea. A mai existat un argument puternic în tergiversarea consolidării largi a proprietăţii private: dorinţa unor grupuri sau indivizi cu putere de influenţă de a-şi aloca o parte cât mai mare din bunul public prin căi şi instrumente obscure, motiv pentru care aveau nevoie de timp.  Astfel încât, deşi în 1991 a fost redactată Legea fondului funciar (Legea nr. 18/1991), ea a fost ambiguu întocmită, fiind, probabil, una dintre cele mai controversate legi, pentru că a favorizat atât constituirea de proprietăţi fără drept cât şi distrugerea sectorului agricol. Deşi legea a fost modificată în 1997 (prin Legea 169), sub presiunea angajamentelor luate faţă de Consiliul Europei, ea a perpetuat starea de neîncredere în beneficiile proprietăţii. Şi în ceea ce priveşte reconstituirea  proprietăţii asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către stat a existat o întârziere nepermis de mare, ce a făcut posibilă apariţia multor fraude şi nedreptăţi. Aspectul a fost reglementat abia în anul 2001, prin Legea 10 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Toate aceste întârzieri în constituirea de drept a instituţiei proprietăţii private a bulversat şi întârziat consolidarea pieţei libere, apariţia unei concurenţe reale şi, implicit, creşterea nivelului general de bunăstare.

Absenţa concurenţei reale şi a opţiunii categorice pentru instituţia economiei de piaţă. Tranziţia spre economia de piaţă a fost un fenomen nou, ce a surprins nepregătită teoria economică la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut. Lipsa unor fundamente teoretice care să susţină acest proces greoi a condus la căutări ce au presupus un factor de risc ridicat. Dacă, în unele cazuri, rezultatele au apărut imediat, România a şovăit în aplicarea unor politici ferme şi coerente de creare şi implementare a mecanismelor pieţei libere, afişând imaginea unei societăţi debusolate, ce nu-şi găseşte identitatea.

Au fost realizate o serie de experimente sociale şi economice nefericite. Din păcate, aşa cum sesiza Mises, “nu există experimente de laborator privitoare la acţiunea umană” (Mises, 1998: 49). Orice guvern responsabil nu poate să-şi asume riscul unui eşec de dragul experimentului. Or, ceea ce s-a încercat în România anilor ’90 a fost un experiment, o încercare de identificare a unei „a treia căi” care să combine avantajele schimbului liber cu protecţia socială. Cea mai simplă soluţie era opţiunea clară pentru piaţă, cu toate riscurile inerente. Nimeni nu garantează că piaţa liberă conduce rapid la bunăstare generalizată. Dar, aşa cum menţiona un discipol al concurenţei şi liberului schimb, “valorile unei societăţi, cultura sa, convenţiile sociale, toate acestea se dezvoltă în acelaşi fel, prin schimb liber consimţit, cooperare benevolă, prin dezvoltarea unei structuri complexe, trecând prin încercări şi greşeli, prin acceptare şi refuz” (Friedman, 1998: 21). De aceea, optându-se prioritar  pentru protecţie socială, piaţa a refuzat să se plieze pe alte obiective decât cele pe care şi le stabileşte prin logica proprie. Ea nu poate aduce avantaje participanţilor decât dacă pârghiile ce o menţin în echilibru sunt libere. Şi, mai ales, nu poate funcţiona fără o concurenţă reală.

De fapt, piaţa nu există în afara concurenţei. Menţinerea monopolurilor, a restricţiilor legate de investiţiile străine sau birocraţia extinsă au gripat iniţiativa privată ce putea alimenta concurenţa. Nu este acceptabil faptul că o lege a concurenţei a apărut abia în 1996 (Legea 21/1996) şi, chiar şi aşa, într-o formă ce nu a afectat prea mult existenţa marilor monopuluri din piaţă şi nu a îndepărtat practicile neloiale. Consumatorii au fost cei care, în cele din urmă, au avut de suferit. Abia prin modificările din 2004 această lege a început să funcţioneze, existând însă sincope la nivelul organismelor ce sunt responsabile cu aplicarea şi supravegherea respectării ei.

Atitudinea ostilă capitalului străin şi reiterearea sloganului „nu ne vindem ţara”. Atragerea capitalului străin a fost un motiv de intensă dispută după 1990. Deşi economia internă suferea de o acută lipsă de capital, dar şi de know-how –ul necesar restructurării celui existent, clasa politică s-a încăpăţânat în menţinerea unor bariere legislative şi birocratice care să impiedice accesul străinilor la achiziţionarea de active pe teritoriul României sau la derularea unor investiţii greenfield. Motivele sunt controversate şi ţin atât de lipsa de viziune şi de un naţionalism nespecific epocii moderne, cât şi de eliminarea unei eventuale concurenţe ce ar fi dăunat promovării unor obiective obscure ale grupurilor de presiune. În 1990, România era în situaţia în care trebuia să înlocuiască în cea mai mare parte capitalul învechit, ce menţinea clare dezavantaje comparative. Economia internă nu avea resursele necesare, singurul posesor masiv de capitaluri fiind statul. Nu exista o clasă de capitalişti care să investească. România nu a avut niciodată o diaspora puternică şi bogată, aşa cum a fost cazul altor ţări ce au parcurs faza de tranziţie,  precum Polonia, Cehia sau China, unde aproximativ jumătate din investiţiile străine provin de la proprii cetăţeni aflaţi în afara graniţelor. Prin urmare, era nevoie de un semnal clar pentru investitorii străini, care puteau găsi la noi numeroase avantaje: o forţă de muncă ieftină şi relativ bine pregătită, materii prime ieftine, o piaţă de desfacere largă etc.

Din păcate, legislaţia adoptată (pomenim aici, spre exemplificare, legea fondului funciar prin care se interzicea achiziţionarea şi deţinerea de teren pe teritoriul ţării de către persoane sau firme din străinătate) a oprit investitorii la graniţa României. Într-un discurs pe care îl ţinea în faţa studenţilor argentinieni, imediat după ce Argentina a scăpat de dictatura lui Peron, Ludwig von Mises menţiona că, prin promovarea principiilor comerţului liber, “s-a întâmplat cel mai important eveniment din istoria secolului al XIX-lea – şi nu doar din istoria unei ţări anume. Acest mare eveniment a fost dezvoltarea investiţiilor străine”(Mises, 1998 84). Acelaşi „eveniment” ar fi trebuit să se producă şi în România sfârşitului de secol XX, pentru a fi create premizele saltului peste anumite etape de dezvoltare şi pentru a atinge o stare de convergenţă cu restul ţărilor europene dezvoltate. Însă au fost pierduţi ani importanţi, care aveau să ne coste atât din punct de vedere al bunăstării cât şi al integrării în UE. Abia după 2000 şi, mai ales, după 2004, economia românească a început să recepteze masiv investiţii străine, acest fapt regăsindu-se imediat în rate ridicate de creştere economică.

Perioada post-tranziţie.

Aşa cum am afirmat în primele rânduri, sfârşitul tranziţiei nu poate fi marcat, în plan economic, de o bornă clară sau de un eveniment anume. El a decurs firesc, pe tăcute şi a fost conştientizat în momentul în care  pieţele au început să funcţioneze din ce în ce mai bine. Putem spune, cu o marjă mare de aproximare, că primii ani ai noului mileniu au adus cu ei şi primele semne că tranziţia se apropie de sfârşit. Fenomenul a fost resimţit, pe plan intern, printr-o îmbunătăţire a funcţionării economiei, o revenire în nivelul de trai şi printr-o recunoaştere pe plan extern prin lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului de aderare la Uniunea Europeană. Apoi, în martie 2003, guvernul Statelor Unite atribuia României statutul de economie de piaţă funcţională. Deşi pur formal, actul acesta a constituit un semnal pozitiv pentru investiţiile străine.

De altfel, constrângerile de politică economică şi monetară şi ţintele asumate prin programul de aderare au constituit un element definitoriu în consolidarea economiei, a instituţiilor şi a democraţiei. Penalizarea drastică aplicată României prin eliminarea din grupul ţărilor ce au aderat la UE în 2005 a arătat oficialilor că angajamentele asumate trebuiesc respectate întocmai şi că jumătăţile de măsură nu-şi au locul. Atestatul de bună purtare a fost oferit abia în aprilie 2005, când s-a semnat tratatul de aderare începând cu 1 ianuarie 2007. A fost semnalul categoric, oficial, prin care României i se recunoşteau, şi de către partenerii europeni, ceva mai sceptici decât cei americani, eforturile întreprinse. Momentul aderării a reprezentat, practic, chiar şi pentru pesimiştii ce doreau o certificare clară a ceea ce realitatea economică începuse s-o demonstreze, capătul de drum al tranziţiei. Reformele instituţionale din domeniul economic, în marea lor majoritate, fuseseră încheiate, prin constituirea cadrului legislativ şi a mecanismelor de aplicare, astfel:

-reforma proprietăţii: fiind considerată baza existenţei capitalismului, proprietatea privată s-a constituit anevoios la nivelul economiei româneşti. Ponderea sectorului privat în volumul producţiei realizate a crescut mult prea încet, devenind majoritară abia în 1996. Era nevoie de o schimbare în plan legislativ care să dea un semnal pozitiv iniţiativei private. Începând cu anul 2000, legile proprietăţii au fost revizuite, ceea ce a făcut ca, la sfârşitul anului 2008, ponderea sectorului privat la realizarea produsului intern brut să se apropie de 80%. Cele două legi care, în fapt, au permis o reaşezare şi o alocare justă a drepturilor de proprietate au fost Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere şi Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietătii si justitiei. Ele au pus capăt subiectivismului în constituirea şi reconstituirea drepturilor de proprietate şi au dat un semnal clar investitorilor locali şi străini că acestea sunt garantate în România şi nu pot constitui obiectul unor abuzuri din partea statului sau a terţilor. Următorul pas a fost ca, atât cât a mai fost posibil, să se obţină avantaje prin finalizarea procesului de privatizare. După ce în anii 90 au fost experimentate diverse metode ineficiente de privatizare, precum cea a privatizării în masă, după 2003-2004 s-a recurs la un program accelerat de privatizare prin vânzarea activelor, în special, către companii multinaţionale. Au fost obţinute în acest mod sume substanţiale la bugetul de stat, dar au fost atraşi şi investitori redutabili, precum Renault, OMV, Erste Bank etc.

-reforma sistemului fiscal: fiscalitatea joacă un rol important în funcţionarea unei economii, de nivelul fiscalităţii depinzând, în mod direct, înclinaţia spre muncă, spre investiţii şi spre consum. Căutările din anii 90 au dăunat afacerilor dar şi statului. Sistemul progresiv de impozitare, introdus prin Legea 54/1990, a constituit mult timp o frână în eficientizarea activităţii sectorului privat. Evenimentul care a revoluţionat practic sistemul fiscal din România a fost adoptarea Codului Fiscal prin Legea 571/2003. O altă decizie cu efect benefic pentru sectorul privat a fost reducerea cotei unice pe profit şi pe veniturile persoanelor fizice la nivelul de 16%. De inspiraţie anglo-saxonă, această decizie a confirmat imediat ipoteza lui Arthur Laffer, conform căreia un impozit mai scăzut generează creşterea resurselor atrase la bugetul de stat. Avantajele unei cote unice s-au resimţit, mai ales, în creşterea înclinaţiei spre investiţii şi în ieşirea la suprafaţă a unei părţi din economia subterană, ceea ce a avut ca rezultat obţinerea unor rate mari de creştere economică.

-reforma sistemului monetar-bancar şi stabilizarea preţurilor. Perioada anilor 90 a fost dominată de o instabilitate crescută a masei monetare, ce s-a reflectat în deprecierea accentuată a puterii de cumpărare şi în instabilitatea sectorului bancar.  Ratele inflaţiei au atins, pe alocuri, cifre îngrijorătoare, ce au creat mari dificultăţi atât populaţiei cât şi economiei în ansamblu.

Tabelul nr. 3. Rata medie lunară a inflaţiei în perioada 1991- 1999

	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998	1999
Rata inflaţiei	10,3	9,6	12,1	4,1	2,1	3,8	8,0	2,9	3,7

Sursa: INSSE, Buletin Statistic de preţuri

Temperarea inflaţiei a constituit o provocare majoră pentru Banca Naţională dar şi o condiţie de aderare la Uniunea Europeană. Prin urmare, odată cu stabilizarea şi consolidarea celorlalte pieţe, s-a trecut la adoptarea de măsuri severe de reducere a inflaţiei, ce au vizat atât controlul masei monetare cât şi al cursului de schimb. Din 2001, economia românească a început să înregistreze o tendinţă  accentuată de reducere a preţurilor, rata inflaţiei ajungând de la 40,7% în anul 2000 la 17,8% în 2002, procesul continuând până în prezent, estimându-se ca în 2009 rata inflaţiei să se situeze în jurul valorii de 4%.

Eficienţa politicilor monetare aplicate a avut efect şi asupra economiei reale, redând încrederea agenţilor economici şi a populaţiei în moneda naţională. Odată cu ţintirea inflaţiei, BNR a urmărit şi consolidarea sectorului bancar, atât prin întărirea reglementării cât şi prin promovarea unei legislaţii adecvate. Legea 312/2004 a întărit capacitatea de decizie a BNR, conferindu-i un cadru modern de funcţionare, compatibil cu cel al celorlalte bănci europene. Falimentul instituţiilor de credit a fost reglementat prin OG 10/2004 iar prin OG 98, 99/2006 s-au completat, în conformitate cu aquisul comunitar şi cu cerinţele economiei interne, normele de funcţionare ale băncilor. Deoarece o parte din ce în ce mai importantă a ofertei monetare a ajuns să fie creată în afara sistemului bancar, la propunerea BNR s-a adoptat legea 93/2009 prin care se instituie controlul băncii centrale asupra instituţiilor financiare nonbancare. O contribuţie importantă la eficientizarea sistemului bancar a avut-o şi întărirea concurenţei prin privatizarea majorităţii băncilor cu capital de stat şi intrarea pe piaţă a unor bănci noi, puternice.

La ora actuală, datorită acestor reforme ale principalelor instituţii ale pieţei, existenţa economiei de schimb nu mai poate fi uşor contestată, pârghiile sale principale, proprietatea privată, concurenţa şi statul de drept funcţionând fără sincope majore. Piaţa de bunuri si servicii, a muncii şi piaţa capitalurilor au putut susţine creşterea volumului de activitate, regăsit în dimensiunea produsului intern brut, cât şi o atenuare evidentă a nivelului de trai.

Piaţa bunurilor şi serviciilor. Rolul final al oricărei pieţe este de a induce satisfacţie consumatorului. Abia atunci se poate spune că ea funcţionează. Iar de modul cum evoluează această piaţă depinde întregul ansamblu economic deoarece, aşa cum observa Mises, „consumatorii nu determină doar preţurile bunurilor ci, în aceeaşi măsură, şi pe cele ale factorilor de producţie” (Mises, 2008: 272). Multă vreme după 1989, piaţa românească a fost deficitară la nivelul ofertei, în principal datorită unei concurenţe slabe generate de absenţa capitalului. Odată cu creşterea ritmului de intrare a capitalului străin, dar şi a înlăturării barierelor vamale, oferta internă s-a diversificat iar piaţa a început să funcţioneze în adevăratul sens al cuvântului. Spargerea unor monopoluri de stat, precum cel asupra energiei, a materiilor prime sau a serviciilor publice a condus, în ansamblu, la o îmbunătăţire a satisfacţiei individului. Volumul de bunuri si servicii tranzacţionate a crescut substanţial, peste capacitatea productivă a economiei, ceea ce a condus chiar la acumularea unui deficit comercial deloc de neglijat. Însă, dincolo de acest neajuns, piaţa de consum din România funcţionează, chiar dacă mai există blocaje generate de încercări de manipulare şi de capacitatea incompletă a statului de a supraveghea cadrul concurenţial de acţiune.

Piaţa capitalurilor, în cadrul căreia se realizează transferurile pe termen mediu şi lung, a cunoscut o evoluţie ascendentă, dar foarte greoaie, atât datorită lipsei de experienţă şi încredere în capacitatea acesteia de a genera câştig, cât şi a dificultăţii atragerii capitalurilor străine. Abia după ce economia României a intrat pe o pantă consolidată de creştere economică, după anul 2000, piaţa capitalurilor a început să se învioreze. Ca principală componentă a acesteia, Bursa de valori Bucureşti a jucat un rol important în atragerea de capitaluri. Anul 2001 a fost unul important, capitalizarea depăşind pentru prima dată pragul de 1 miliard de dolari, ceea ce însemna, conform sitului propriu de prezentare, 3,34% din PIB. Anul de vârf în ceea ce priveşte capitalizarea a fost 2007, când s-a atins nivelul de 30 de miliarde euro. Bursa a anticipat problemele pe care avea sa le aibă economia la sfârşitul anului 2008, inversându-şi trendul pe parcursul acestui an, capitalizarea scăzând la circa 11 miliarde de euro. Deşi este încă departe de a fi o bursă importantă la nivel global, BVB a reuşit să capteze atenţia şi încrederea investitorilor locali şi străini, contribuind la atragerea de surse de finanţare pentru companii şi la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare. BVB a jucat un rol important în derularea procesului de privatizare şi în atragerea investiţiilor străine, companii importante precum OMV, Erste, Societe General etc achiziţionând pachete majoritare ale unor companii româneşti. Pe lângă BVB, a existat şi piaţa alternativă, RASDAQ. Însă, începând cu 2006, cele două entităţi au fuzionat, condiţie necesară pentru ca BVB să devină membră a Federaţiei Europene a Burselor de Valori.

Piaţa muncii. Restructurarea economiei a condus, în primă fază, la o creştere abruptă a ratei şomajului. În anul 1999 s-a atins punctul maxim, când 11,8% din forţa de muncă activ diponibilă nu-şi găsea ocupare. Începând cu anul 2000, rata şomajului a început să se reducă, atât datorită revigorării economiei interne cât şi a apariţiei unui fenomen nou dar consistent, migraţia forţei de muncă, ajungând la doar 4% la sfârşitul lui 2008. Liberalizarea circulaţiei forţei de muncă şi integrarea economiei româneşti în economia globală a adus şi unele dezavantaje imediate pieţei muncii. Efectul reducerii numărului şomerilor până la nivelul ratei naturale a şomajului s-a resimţit pe piaţa muncii prin creşterea presiunii asupra salariului de echilibru, munca devenind din ce în ce mai scumpă (salariul mediu brut fiind, în mai 2009, de aproximativ 450 de euro), ratele de creştere salarială devansând deseori creşterile de productivitate a muncii. Pe de altă parte, creşterea puterii de cumpărare a avut ca efect sporirea consumului şi îmbunătăţirea standardului de viaţă. Ceea ce este însă cel mai important e faptul că toate aceste avantaje şi dezavantaje îşi găsesc rezolvare prin funcţionarea pârghiilor unei pieţe a muncii funcţionale.

În concluzie, parcursul economiei româneşti înspre capitalism, deşi dificil şi costisitor pentru bunăstarea pe termen scurt a indivizilor, a depăşit faza sacrificiului aleator. Instituţiile economiei de schimb au început să funcţioneze şi să genereze avantaje. Deşi supusă ciclicităţii, funcţionarea pieţei a devenit una firească, ce se încadrează în limitele normalului. Chiar şi în condiţiile crizei actuale, încrederea populaţiei în posibilităţile de ajustare ale economiei nu a dispărut, ceea ce atestă faptul că deja gândim şi acţionăm raţional, anticipativ, luând în calcul riscul şi nu incertitudinea. Acesta este modul economic de gandire ce poate genera eficienţă atât timp cât comportamentele se încadrează în normele instituţionale clar conturate şi stabile.

Bibliografie:

Alexandrescu, Ion, 1986, Economia României în primii ani postbelici (1945 – 1947), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

***Anuarul statistic al României, INSSE, ediţia 2000, www.insse.ro

Axenciuc, 1961, V., Dominaţia capitalului financiar în România, în vol. Studii privind istoria economică a României, Ed. Academiei, Bucureşti,

Axenciuc, V., 1995, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti,

Badea, C., 1982, 1848 la români. O istorie de date şi mărturii, Editura Academiei Române, Bucureşti

Braudel, F., 1979, Les jeux de l'Echange – Civilization materialle, économie et capitalisme XV – XVIII, Editions Armand Colin, Paris

Buchanan J.,  1997, Limitele libertăţii, între anarhie şi Leviathan, Editura Institutul European, Iasi

Buchanan J. şi G. Tullock, 1995, Calculul consensului, Editura Expert, Bucureşti

Ceauşescu, Nicolae, 1989, Cuvântare la consfătuirea de lucru pe probleme economice de la CC al PCR, 5 octombrie 1989, Editura politică, Bucureşti

Colecţiile ziarelor Adevărul, Dreptatea şi Scânteia din anii 1944 - 1948

Clipa, N., Iacob, Gh., 1994, Idei şi fapte din istoria economică a României, Editura Plumb, Bacău

Coase, R., 1997, Structura instituţională a producţiei, în Oliver Williamson, Sidney Winter (eds.), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara

Coase, R., 1983, “The New Institutional Economics”, Journal of Institutional and Theoretical Economics, 140: 229-31

Coase, R., 1960, “The Problem of Social Cost”, Journal of Law and Economics, http://www.sfu.ca/~allen/CoaseJLE1960.pdf

Constantinescu, N.N. (ed.), 1989, Istoria economică a României, vol. I, Editura Economică, Bucureşti

Constantinescu, N.N., 1991, Acumularea primitivă a capitalului, Editura Academiei Române, Bucureşti

Constantinescu, N. N., 1997, Istoria economică a României, Editura Economică, Bucureşti

Constantinescu, N.N., (cordonator), 1980, Mecanismul acţiunii legilor economice obiective în socialism, Editura politică, Bucureşti

Constantinescu, N.N., (cordonator), 1983, Mecanismul de funcţionare a economiei socialiste, Editura politică, Bucureşti

Constantinescu, N.N., (coordonator), 1986, Tratat de Economie Contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucuresti

Constantinescu (coordonator), N.N., 2000, Istoria economică a  României, vol.II, 1939 – 1989, Editura Economică, Bucureşti,

Constantiniu, F., 1977, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti

Constituţia Republicii Populare Române din 1948 http://www.rogoveanu.ro/constitutia /const1948.htm

Constituţia Republicii Populare Române din 1952 http://www.rogoveanu.ro/constitutia    /const1952.htm

Constituţia Republicii Populare Române din 1965 http://www.rogoveanu.ro /constitutia/const1965.html

Decret-lege pentru aducerea în circulaţie a mărfurilor şi Decret-lege pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic, publicate în “Monitorul oficial”, partea I-a, nr.101  din 3 mai 1945, p. 3634 – 3648

Decret-lege pentru organizarea colectării de produse agricole, vegetale şi animale şi distribuirii de produse industriale si alimentare în comunele rurale, în “Monitorul oficial”, partea I-a, nr.40 din 16 februarie 1946, p.1242-1243

Denize, Eugen, Comunismul românesc de la începuturi  până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, în Memoria, Revista  gândirii arestate, consultată pe http://www.revista.memoria.ro/index.php

Didier, M., 1989, Economie – les regles de jeu, Economica, Paris

Direcţia Centrală de Statistică, 1966, Anuarul statistic al Republicii Socialiste Romania

*** Evoluţia sectorului privat din România, INSSE, ediţia 2000, www.insse.ro

Friedman M. şi R. Friedman, 1998, Liber să alegi,  Editura All., Bucureşti

Garoflid, C., 1926, Păreri economice şi financiare, Bucureşti

Georgescu, V., 1984, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Oakland, SUA,

Georgescu, V., 1992, Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti

Gheorghiu-Dej, Gh., 1952, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Editura pentru literatură politică, Bucureşti

Hall J.,  “Nulla poena sine lege”, în Yale Low Journal, vol. XLVII, 1937 – 1938

Hayek, F. A., 1973, 1982, 1983, Droit, legislation et liberte, PUF, Paris, T1, T2, T3

Hayek Fr., 1999, Constituţia libertăţii, Editura Humanitas, Bucureşti

Hayek, F. A., 1990,  Infaturea fatală. Erorile socialismului, Ed. Antet

Hayek Fr., 1997, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti

Hazlitt, H., 1988, The Foundations of Morality, Lanham, MS: University Press of America

Ionete, Constantin, 1993, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti

Locke J., 1999, Al doilea tratat despre cârmuire, Editura Nemira, Bucureşti

Madgearu, Virgil, 1936, Agrarianism, capitalism, imperialism, Editura Economistul S.A., Bucureşti

Madgearu, Virgil, 1940, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţa Economică, Bucureşti

*** 1929, Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice, Editura Institutului de arte grafice, Bucureşti

Mises, L., 1985, L’action humaine. Traite d’economie politique, PUF, Paris

Mises, L., 1956, Le chaos du planisme, Librarie Medicis

Mises, L., 1944, Bureaucracy, New Haven: Yale University Press

Mises, Ludwig von , Acţiunea umană, http://misesromania.org/61/

Mises L., 2008, Acţiunea umană, www.misesromania.org

Mises L.,  1998, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti

***, 1984, Monitorul Jurnalului Oficial al Principatelor Unite Române, nr.220 din 2/14 oct. 1984

Mureşan, M., Mureşan, D., 2003, Istoria economiei, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti,

Mureşan, M., (ed.), 2007, Economie, Instituţii şi Integrare Europeană, Editura ASE, Bucureşti

North, D., 2003, Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică, Ştiinţa, Chişinău

Opriţescu, M., 2001, Economia în Principatele Române, 1829 – 1866, Editura Economică, Bucureşti,

Platon,Gh., 1985, Istoria modernă a României, E.D.P., Bucureşti

Pohoaţă, I., 2009,  Repere în economia instituţională, Ed. Economică, Bucureşti

Postolache, Tudorel,  (coordonator), 1987, Tratat de Economie Contemporană, vol.2, Editura politică, Bucureşti

Puiu, I., 1992, Performanţe economice româneşti, Bucureşti

Popescu C., 2000,  „Societatea în tranziţie sau societatea în derivă”, în Dialoguri culturale şi dezvoltare economică europeană, Editura Sedcom Libris

Popescu C., Pohoaţă I., 2007, Capital uman, capital social şi creştere economică, Editura UAIC

Popper K., 1998, Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti,

Schumpeter J. A., 1961, Capitalisme, socialisme et democratie, Editura Payot, Paris

Smith, A., 1962, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol I, Ed. Academiei Române, Bucureşti

Şimanschi, Vasile, 2000, Istoria economiei româneşti, Editura Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi

***, „Textul Constituţiei de la 1866”, în C. Bacalbaşa, 1993, Bucureştii de altă dată (1878 – 1884), Ed. Eminescu, Bucureşti

Vasilescu, Adrian, Spre capitalism ne-au impins nevoile, în TopBusiness  online, nr.716/2008.  preluat de pe http://www.topbusiness.ro/romania/archive/

Vijoli, Aurel, 1980, Din prefacerile sistemului bănesc şi de credit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti