Rolul instituţiilor

Instituţiile pot fi definite- in termeni largi- ca un set de reglementări formale şi convenţii informale ce asigură cadrul pentru interacţiuni umane şi formează stimulente pentru membrii societăţii[1].  Din perspectivă economică, instituţiile bune asigură două obiective dezirabile: accesul relativ egal la oportunităţi economice şi recompensarea corectă a celor ce furnizează forţă de muncă şi capital, precum şi protecţia drepturilor de proprietate ale acestora[2].

Moneda în România este tratată din această perspectivă, ca instituţie fundamentală, în care actanţii principali sunt Banca Naţională, Ministerul de Finanţe, Monetăria, Bursa de Valori, Fondurile de investiţii, s.a, iar instituţiile  formale sunt legile, regulamentele, hotărârile guvernamentale ce au acţionat asupra instituţiei fundamentale, aducând schimbări esenţiale, de la o perioadă istorică la alta şi s-au repercutat asupra bunăstării membrilor societăţii din România.

Moneda în perioada antebelică

De la Unirea Principatelor Române la Primul Război Mondial

Dr. Pencea Sarmiza

1. Cadrul economic şi politic

La mijlocul secolului al 19-lea, pe fundalul orânduielilor feudale şi al dependenţei Ţării Româneşti şi a Moldovei de Imperiul Otoman, în circulaţia bănească din aceste teritorii domnea haosul[3]: în lipsa unei monede naţionale, aici circulau peste 80 de monede străine, cu aspect, calitate şi valori diferite, care generau mai multe preţuri pentru una şi aceeaşi marfă, stânjenind prin aceasta circulaţia bunurilor, dezvoltarea pieţei interne şi a economiei; cursul de schimb al acestor monede varia foarte mult de la o zi la alta şi de la o localitate la alta, alimentând specula, îmbogăţindu-i pe zarafi, cămătari şi bancheri şi păgubind producătorii; nu rareori monede de acelaşi fel erau diferite calitativ, fie ca urmare a uzării lor treptate, fie datorită falsificării lor de către autoritatăţile emitente, care micşorau conţinutul real în metal preţios. Pentru a se orienta printre atâtea monede străine, cu atâtea denumiri, valori nominale şi valori reale se  adoptase...busola leului fictiv, utilizat ca ban de calcul.[4]

Utilizarea leului ca ban de calcul a fost într-o anumită măsură utilă procesului de schimb, dar nu a fost nici pe departe o soluţie satisfăcătoare pentru dificultăţile create de circulaţia paralelă a numeroaselor monede străine.

Leul ... nu există în realitate; el este o monedă, ca să zic aşa , ideală, însă această monedă curat ideală şi fictivă serveşte de termen de comparaţiune spre a fixa valoarea monedelor reale (Boerescu, Vasile, 1867, M.O.1/13 apr.1867, pag.446)

În plus, în cursul utilizării sale, leul de calcul a suferit o depreciere considerabilă, antrenând creşterea preţurilor exprimate în lei şi scăderea salariilor reale. Toate acestea împiedicau

...realizarea funcţiei banilor de măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată etc. Consecinţele economico-sociale erau profunde: cantonarea capitalurilor în sfera circulaţiei şi schimbului... şi neglijarea sferei industriale; păgubirea producătorilor...; frânarea relaţiilor economice şi financiare private cu piaţa externă; afectarea suveranităţii naţionale. [Axenciuc, Victor, 2000, Evoluţia economică a României. Cercetări Statistico-istorice 1859-1947, vol. III Monedă-Credit-Comerţ-Finanţe publice, Editura Academiei, pag. 13]

La jumătatea secolului al XIX-lea, în Transilvania se aflau în circulaţie monede de diferite provenienţe: monede de aur (mai ales souverain d’or şi galbenul imperial), monede de argint (mai ales talerul cu coroană şi talerul obişnuit), monede de aramă, precum şi bancnote emise de Banca Naţională din Viena (bilete de 5, 10, 50, 100 şi 1000 de florini). În timpul revoluţiei maghiare condusă de Kossuth, acesta a emis o mare cantitate de bancnote ungureşti, florini, precum şi monede subdivizionare de hârtie (de 30 şi 15 creiţari) care au fost anulate după înfrângerea revoluţiei sale, provocând mari pierderi populaţiei transilvănene. După 1854, în toată monarhia austro-ungară au rămas în circulaţie numai bancnotele emise de Banca Naţională a Austriei. În 1857, monarhia şi-a reorganizat sistemul monetar, unitatea monetară fiind florinul austriac (100 de florini vechi convenţionali erau egali cu 105 florini noi austrieci). Florinul nou a rămas baza sistemului monetar al statului austriac până în 1892 când a fost introdusă coroana.

1. Adoptarea sistemului monetar naţional

La scurt timp după unirea Principatelor Române (1859), în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost iniţiată o lege pentru înfiinţarea sistemului monetar naţional (1860), ce a întâmpinat numeroase piedici interne (ţinând de dominaţia îndelungată a relaţiilor feudale în economie) şi externe, în special opoziţia Imperiului Otoman.

În timpul domniei regelui Carol I, în Ţările Române este adoptată prima Lege monetară (1867) -Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale[5]- care instituia leul ca monedă naţională. Intrată în vigoare la 1 ianuarie 1868, legea statua adoptarea sistemului zecimal metric şi a sistemului bimetalist bazat pe aur şi argint. Unitatea monetară etalon, leul, cu 100 de subdiviziuni (bani), reprezenta 5 g de argint cu titlul de 835 ‰, sau 0,3226 g  de aur cu titlul de 900‰ şi înlocuia leul cu 40 de subdiviziuni (parale), care exista anterior numai ca monedă de calcul. Un leu nou echivala cu 2,7 lei vechi, sau un leu vechi echivala cu 0,37 lei noi.[6] După cantitatea de metal, leul era egal ca valoare cu francul francez, francul elveţian şi francul belgian.

Legea monetară prevedea emiterea de monedă de aur (5, 10, 20 lei), de argint (50 bani, 1 leu, 2 lei) şi aramă (1, 2, 5 şi 10 bani)[7]. De asemenea, prevedea emiterea prioritară a monedelor divizionare de aramă, în cuantum total de 4 milioane lei, cea a  monedelor de aur şi argint fiind amânată pe timp nedefinit, din motive economice, îndată ce mijloacele financiare o vor permite[8], dar şi politice (pretenţia inacceptabilă a Imperiului Otoman ca leii de aur şi argint să poarte însemne turceşti).

Denumirea de leu, aleasă deoarece populaţia era familiarizată cu ea, a fost inspirată de una dintre monedele semnificative care circula în Ţările Române şi în Europa, talerul olandez (leeuwendaalder)[9], care, de altfel, a inspirat şi denumirea altor monede, precum leva bulgărească, lekka albaneză şi chiar dolarul american.[10]

În 1867, au fost bătute la Birmingham, Anglia, primele monede de aramă care au intrat în circulaţie purtând stema ţării[11]. Un an mai târziu, regele Carol I a bătut şi prima monedă naţională cu valoarea nominală de 20 de lei (polul de aur), din aur de 22 de carate şi având greutate de 6,45 g, într-o emisiune de probă monetară de numai 100-200 de monede care purtau alături de efigia sa şi înscrisul Domnul românilor. Acest înscris a atras mânia imperiilor austro-ungar şi ţarist, care ocupau Transilvania şi, respectiv, Basarabia, teritorii cu populaţie majoritar românească. Polul de aur nu a intrat niciodată în circulaţie.

În 1870 s-a înfiinţat la Bucureşti Monetăria Statului, care a preluat sarcina emisiunii monetare. În acest an, s-au bătut 5 000 de piese de aur de 20 de lei, precum şi 400 000 de piese de argint de 1 leu. Moneda de argint de un leu, emisiunea din 1870, purtând efigia lui Carol I pe avers, este prima monedă pe care apare denumirea de 1 leu. Protestul Înaltei Porţi Otomane, care a interpretat această emisiune monetară ca pe o încercare de afirmare a suveranităţii României, a făcut ca Monetăria Statului să înceteze producţia, iar în anii următori monedele de argint prevăzute de Legea monetară să fie executate în Belgia, fără a mai purta portretul lui Carol I. Sistemul monetar a mai fost completat ulterior prin emisiunea piesei de argint de 50 de bani (denumită dupca în Moldova şi băncuţa în Muntenia) şi a monezilor de 2 şi 5 lei.[12]

Timp de zece ani (1868-1877), până la războiul de independenţă al României, statul român a bătut monede de aur numai în cantităţi simbolice, iar în privinţa monedelor de argint s-au bătut cantităţi mai importante abia după 1872-1873. Ca atare, nefiind aplicată sub principalul său aspect, reforma monetară din 1867 nu a avut, în primii ani, un impact important asupra circulaţiei băneşti, iar tranzacţiile au continuat să se  realizeze, ca şi anterior, cu ajutorul diverselor monede străine de aur. În consecinţă, în primii ani după 1867 bimetalismul, deşi adoptat oficial, nu a funcţionat efectiv, în practică regăsindu-se, de fapt, un regim al monometalismului aur, în care doar aurul era folosit ca echivalent general, napoleonul era etalon, iar tranzacţiile se efectuau preponderent în monezi de aur străine (napoleoni, lire otomane, galbeni şi imperiali).

După 1872, odată cu intensificarea emisiunii de monedă naţională, au căpătat o pondere mai mare în circulaţie monedele româneşti de argint, bătute preferenţial deoarece argintul putea fi cumpărat ieftin din străinătate, monetizat şi dat apoi în plată populaţiei la raportul legal de valoare - superior valorii reale a argintului - ceea ce permitea obţinerea unui câştig semnificativ pentru stat. Totodată, creşterea ponderii monedelor de argint în circulaţie, comparativ cu cele de aur, s-a datorat scăderii încasărilor în aur din exportul tot mai redus de cereale, în paralel cu creşterea ieşirilor de monezi de aur din circuitul intern, ca urmare a plăţilor în contul împrumuturilor externe şi al tezaurizărilor. Cu alte cuvinte,

deşi în România fusese legal  adoptat bimetalismul, în realitate aici a funcţionat până în 1873 un regim al monometalismului aur, care a fost înlocuit treptat de un regim al  monometalismul argint. [Kiriţescu, Costin, 1997, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale, nr. 21, Editura Enciclopedică, pag.195-196]

1. Introducerea primelor bancnote româneşti

După primii zece ani de aplicare a Legii monetare din 1867, situaţia internaţională (problema orientală, războiul ruso-turc din 1877-1878, devenit pentru români Războiul de Independenţă, etc.) a contribuit la accelerarea retragerii aurului din circulaţie – prin plăţi externe şi tezaurizare - şi la utilizarea argintului ca singur echivalent general şi mijloc de circulaţie, deşi, din punct de vedere legal, sistemul bimetalist încă se afla la baza sistemului monetar al ţării. Totodată, apropierea războiului a generat o lipsă acută de numerar pe piaţă,  care a dus la restrângerea activităţii economice şi la încercarea guvernanţilor de a soluţiona criza monetară astfel creată, prin emisiune de bani de hârtie.

Prima iniţiativă privind emisiunea banilor de hârtie în România a precedat cu un an Legea monetară din 1867 şi a fost determinată de nevoia de a ameliora situaţia financiară dificilă în care se afla statul. Se avea în vedere o emisiune de bilete de tezaur în valoare de 32 400 000 lei, garantată cu trei domenii ale statului (Giurgiu, Turnu şi Brăila), având termenul de retragere din circulaţie fixat la şase ani de la data adoptării legii. Proiectul de lege a întâmpinat însă o opoziţie fermă în Adunarea Electivă şi a fost respins.

Neacceptat în 1866, proiectul emisiunii banilor de hârtie a reapărut în condiţii istorice diferite în anul 1877, când erau necesare fonduri suplimentare pentru antrenarea iminentă a României în războiul ruso-turc, iar Occidentul nu era dispus să acorde împrumuturi. În iunie 1877, la două luni după izbucnirea războiului, parlamentul a adoptat fără nicio dificultate legea biletelor ipotecare[13], care repeta îndeaproape conţinutul proiectului respins în urmă cu 11 ani. Biletele ipotecare erau garantate printr-o ipotecă de rangul întîi asupra unor domenii ale statului şi urmau să fie retrase total sau parţial din circulaţie dacă statul reuşea să contracteze un împrumut avantajos. În cazul în care nu se obţinea timp de doi ani un asemenea împrumut, biletele ipotecare urmau a fi retrase treptat din circulaţie, astfel încât retragerea lor să se încheie la şase ani de la promulgarea legii.

Noua Lege Monetară din 10/22 iunie 1877, constituind o completare a Legii din 1867, avea ca obiect emisiunea de bilete ipotecare de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei. Puse în circulaţie la un an de la apariţia legii, acestea au fost primele bancnote româneşti. Ele au fost tipărite de Ministerul de Finanţe,

...ca împrumut al statului făcut pieţei, pentru purtarea războiului de independenţă. Astfel, pe lângă moneda divizionară, moneda de aur şi argint, apar în circulaţie banii de hârtie ca semne de valoare.[ Axenciuc, Victor, 2000, Evoluţia economică a României. Cercetări Statistico-istorice 1859-1947, vol. III Monedă-Credit-Comerţ-Finanţe publice, Editura Academiei, pag. 15] 

Semnarea  convenţiei cu Rusia privind tranzitarea teritoriului românesc de către trupele ruseşti aflate în drum spre teatrele de luptă cu turcii, spre Bulgaria, a generat o altă completare a legii monetare din 1867: Legea din 13/25 mai 1877. Aceasta stabilea un curs legal şi obligatoriu pentru monedele ruse de aur şi argint care intrau în circulaţie ca urmare a plăţilor făcute de guvernul rus pentru cheltuielile trupelor sale aflate în tranzit pe teritoriul românesc. Pe acest canal oficial, cât şi pe canalele neoficiale create prin activitatea speculanţilor, în circulaţia bănească a României au început să apară mari cantităţi de ruble, în special de argint. Ca atare, în timpul Războiului de Independenţă şi ulterior acestuia, afluxul de ruble a creat României o situaţie diametral opusă celei anterioare anului 1877, permiţând trecerea de la o criză acută de numerar, la o abundenţă a acestuia. Problema surplusului de monede de argint a fost în mod nefericit rezolvată de guvernanţi prin reducerea treptată a cursului rublei de argint, fapt care a dus la păgubirea populaţiei în general şi a micilor producători în special.

Datorită faptului că în perioada războiului ruso-turc intrările de ruble au fost foarte mari, cheltuielile statului român au putut fi acoperite din această sursă, iar Ministerul  Finanţelor a putut amâna punerea în circulaţie a biletelor ipotecare până în mai 1878, adică până după încetarea Războiului pentru Independenţă. Astfel, deşi emise pentru finanţarea războiului, primele bancnote româneşti au servit, în cele din urmă, altor scopuri. Pe de altă parte,

Deşi au avut caracteristicile banilor de hârtie, adică ale unor semne de valoare apte să facă obiectul unei deprecieri inflaţioniste, biletele ipotecare nu s-au depreciat.[ Kiriţescu, Costin, 1997, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, nr. 21, Editura Enciclopedică, pag. 231]

În schimb, ele au contribuit la creşterea disagioului argintului, care a determinat, la rândul său, creşterea preţurilor, contribuind la sărăcirea populaţiei.

În 1880 a fost înfiinţată banca centrală de emisiune, sub denumirea de Banca Naţională a României[14], iar atribuţiile baterii monedei şi reglementării circulaţiei monetare au fost transferate de la Ministerul de Finanţe către această instituţie. Tot atunci, Parlamentul a aprobat un proiect de lege prin care se amâna retragerea din circulaţie a biletelor ipotecare, iar Guvernul a lăsat banca de emisiune să rezolve problema retragerii lor, într-un interval de patru ani. Noua instituţie a retras din circulaţie încă din 1882 cea mai mare parte a biletelor ipotecare, înlocuindu-le prin bancnote ale Băncii Naţionale.

De atunci, circulaţia monetară a ţării va fi formată preponderent de bilete de bancă emise de BNR sau alte instituţii mandatate de stat. Emisiunea biletelor de bancă a avut acoperire în aur şi devize, stabilă 36 de ani, până la primul război mondial.[ Axenciuc, Victor (2000) Evoluţia economică a României. Cercetări Statistico-istorice 1859-1947, vol. III Monedă-Credit-Comerţ-Finanţe publice, Editura Academiei, pag. 15]

Cât priveşte răscumpărarea de către stat a biletelor ipotecare retrase de pe piaţă de către BNR, folosind - precum prevedea legea - banii obţinuţi din vânzarea domeniilor cu care se garantase emisiunea, s-a decis ca operaţiunea să se eşaloneze pe o perioadă de 26 de ani şi jumătate. În cele din urmă, printr-o prevedere a unei legi din 1877 s-a renunţat definitiv la ideea vânzării domeniilor statului pentru răscumpărarea biletelor ipotecare şi s-a iniţiat, în acest scop, contractarea unui împrumut. În 1889 s-a lansat un împrumut intern în valoare nominală de 32 500 000 lei, titlurile de împrumut constituind un plasament deosebit de avantajos pentru capitalul autohton disponibil. Subscrierea împrumutulu a avut loc în februarie 1899, fiind acoperită în întregime.

În perioada 1880-1885, rublele de argint retrase pe diverse căi de pe piaţă au fost topite, iar din metalul rezultat s-au bătut, după modelul monedei de 5 franci, monede de argint de 5 lei. Acestea au fost introduse in circulaţie în baza legilor din 28 martie/9 aprilie 1879 şi 22 iunie/4 iulie 1881, care aduceau astfel o nouă modificare sistemul monetar românesc creat prin legea din 1867, care nu prevăzuse baterea unei monede de argint de 5 lei.

În ce priveşte banii ca mijloc de circulaţie, cu trecerea timpului  singura monedă care a mai rămas în circulaţie – şi de altfel singura care, în linii mari, a fost emisă de stat – a fost moneda de argint. Puţinele monede de aur autohtone, precum şi monedele de aur străine au făcut obiectul tezaurizărilor şi al tranzacţiilor în care aurul apărea ca marfă.[Kiriţescu, Costin, 1997, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale, nr. 21, Editura Enciclopedică, pag. 205]

Sistemul bimetalist, menţinut timp de 23 de ani (1867-1890) în ţara noastră, prezenta numeroase insuficienţe, relevate pe deplin în cazul altor ţări care îl repudiau înlocuindu-l cu monometalismul aur. Mai mult, momentul adoptării sale a fost total neprielnic, întrucât pe piaţa mondială a metalelor preţioase se manifestau foarte serioase fluctuaţii ale preţurilor, reflectate în modificări ample ale raportului de valoare dintre aur şi argint, care se îndepărta astfel tot mai mult de raportul legal dintre cele două metale, aşa cum era el prevăzut în legile monetare. În cazul României, raportul de valoare dintre aur şi argint stabilit prin legea din 1867 la 1:14,38 a conţinut încă de la început o supraevaluare a argintului, care s-a agravat ca urmare a evoluţiilor ulterioare de pe piaţa metalelor preţioase, unde valoarea argintului a continuat să scadă. Astfel, s-a creat un agio al aurului faţă de argint care s-a majorat permanent în timpul şi ulterior războiului pentru independenţă, ajungând chiar până la 25%. Acest agio a determinat creşterea preţurilor, aducând profituri pentru zarafi, bancheri, cămătari, industriaşi, comercianţi, exportatori, moşieri sau proprietari de imobile urbane şi sărăcind populaţia, care îşi primea salariile în monezi de argint cu valoare tot mai mică.

1. Renunţarea la bimetalism, adoptarea şi sfârşitul  monometalismului aur

În cele din urmă, în 1890, România a trebuit să urmeze calea celorlalte state bimetaliste şi să treacă la monometalismul aur. 

Pe măsura creşterii nevoii de bani pentru economiile naţionale, atât la nivel internaţional, cât şi în România a devenit imperios necesară decuplarea dezvoltării producţiei capitaliste în ansamblu, de dezvoltarea producţiei mondiale de aur şi argint. Prin trecerea de la circulaţia banilor reali, din metal preţios, având valoare proprie deplină, la circulaţia reprezentanţilor lor nominali, a semnelor valorii, a banilor de hârtie, se putea realiza această decuplare, înlăturându-se efectul de frână pe care evoluţiile de pe pieţele metalelor preţioase îl puteau determina asupra dezvoltării economice. Totodată se puteau face economii substanţiale prin eliminarea cheltuielilor reclamate de procurarea aurului şi argintului destinate monetizării.

Deoarece fluctuaţiile valorii aurului pe piaţă erau de amplitudine redusă, a devenit tot mai evident faptul că monometalismul aur putea fi mai stabil decât bimetalismul sau monometalismul argint şi că generalizarea folosirii aurului ca bază a sistemelor monetare poate constitui un pas înainte, contribuind la dezvoltarea pieţei şi economiei capitaliste.

Având o dezvoltare capitalistă lentă, România a trecut relativ târziu de la bimetalism la monometalismul aur. În 1888 guvernul liberal  a fost înlocuit de un guvern conservator care susţinea monometalismul aur, astfel că în iunie 1889 a fost prezentat parlamentului un proiect de modificare a legii din 1867 care prevedea printre altele că: unitatea monetară a României era leul aur, cu 100 subdiviziuni numite bani; monedele de aur urmau a fi de 10 şi de 20 lei, cele de argint de 50 bani, 1, 2 şi 5 lei, iar cele de aramă de 10 bani; monedele de argint şi aramă deveneau semne ale aurului, monede subdivizionare, având o putere de plată limitată. Totodată, deoarece

...monedele româneşti aveau valoare deplină, egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia şi Grecia, acelaşi titlu şi aceleaşi dimensiuni, textul din 1889 prevedea – fără a le numi – că toate aceste monede străine vor avea curs legal în ţară, alături de monedele naţionale.[ Kiriţescu, Costin, 1997,  Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale, nr. 21, Editura Enciclopedică, pag. 339]

Acestei variante a legii i s-a opus Banca Naţională, care nu a acceptat să suporte cheltuiala considerabilă a transformării stocului de acoperire din argint, în aur. Ca atare, în februarie 1890 s-a elaborat un nou proiect de lege monetară care, reluând principalele prevederi ale proiectului anterior, trecea asupra unei legi distincte problema transformării monedelor de argint în monede de aur, inclusiv chestiunea  costurilor (care aveau să rămână, până la urmă, în sarcina statului). În aceste condiţii, noua lege monetară, prin care se trecea la monometalismul aur, a fost votată de parlament, promulgată la 17/29 martie 1890 şi pusă în aplicare în octombrie, acelaşi an. Potrivit Legii, un leu echivala cu 0,3226 g aur cu titlul de 900 ‰.

Până la primul război mondial, leul şi-a menţinut constante valoarea intrinsecă şi raportul cu celelalte valute străine importante, iar perioada 1868-1916, cât timp a rămas în vigoare şi convertibilitatea, a rămas cunoscută in drept cea mai lungă perioadă de stabilitate a leului. Moneda românească antebelică, puternică, stabilă şi convertibilă, va fi numită în literatura economică ulterioară leu aur.[15]

După izbucnirea primului război mondial, în perioada neutralităţii (1914-1916), România a trebuit să facă cheltuieli importante pentru pregătirea de război şi a apelat, pentru acoperirea lor, la împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată atunci, dar a fost limitată la anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur), ceea ce a contribuit, în ultima parte a perioadei de neutralitate, la declanşarea unui proces inflaţionist care s-a resimţit puternic mai ales după intrarea României în război[16] şi a continuat până în 1926, constituind prima mare inflaţie a leului modern.[17] Astfel, odată cu declanşarea primului război mondial, în august 1914, dar mai ales după intrarea României în război, în august 1916, moneda românească a intrat într-o nouă perioadă de evoluţie.  Totodată, suspendarea convertibilităţii bancnotelor la 12/25 aprilie 1917 avea să marcheze finalul sistemului monometalist aur în România.

Tabel sinoptic[18]

România : Moneda în perioada antebelică 

Perioada/ Baza legală	Mijloace de plată, Moneda naţională	Conţinut în aur 1 Leu=	Conţinut în argint 1 Leu=	Curs de schimb	Observaţii
Perioada modernă, secolul 19-începutul Primului Război Mondial
Legea monetară 1867- crearea sistemului monetar naţional/ Legea din 22 apr. / 4 mai 1867	Leu	0,3226 g cu titlul 900‰	5g cu titlul 835‰	1 leu= 1 franc francez   1 leu=1 franc elveţian  1 leu=1 franc belgian.	S-a introdus sistemul decimal, s-a adoptat bimetalismul- aur, argint- ca bază a sistemului monetar naţional. Raport între cele două metale de 1 :14,3, apropiat de cel din Uniunea Latină. În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876)
Legea din 10-22 iunie 1877 – primele bancnote româneşti	Bilete ipotecare				Biletele ipotecare de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei au fost puse în circulaţie la un an de la apariţia legii, Acestea au fost primele bancnote româneşti, tipărite de Ministerul de Finanţe
1880- Fondarea Băncii Naţionale a României/ Legea din 17/29 apr. 1880					BNR emite monedă metalică şi bancnote
1881, 19 ianuarie- Prima bancnotă emisă de BNR					Prima bancnotă are valoarea nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele BNR din Bucureşti, folosind clişee şi hârtie cu filigran elaborate la Banca Franţei. În cursul aceluiaşi an, au fost fabricate nominalurile de 100 şi 1 000 lei
1882-BNR -retrage din circulaţie biletele ipotecare emise de Ministerul de Finanţe şi le inlocuieşte cu bilete de bancă	Monede de credit :Bilete de bancă				BNR în calitate de instituţie centrală de credit, emite bilete de bancă, care înlocuiesc în operaţiunile de credit monedele de aur şi argint pe termen lung. Timp de 36 ani, până la primul Război Mondial - emisiune stabilă de bilete bancă cu acoperire în aur si devize.
1890/ Legea monetară Instituirea monometalismului/ /Legea din 17/29 martie 1890	Leu	0,3226 g cu titlul 900‰	-		România renunţă la bi-metalism. Se instituie monometalismul aur cu aceeaşi definiţie din 1867, ca bază a sistemului monetar naţional, în acord cu tendinţa mondială de la sfârşitul sec. XIX.
Suspendarea convertibilităţii bancnotelor/ 12/25 aprilie 1917					Finalul sistemului monometalist aur în România

Bibliografie selectivă

1. Axenciuc, Victor

1. Axenciuc,Victor,

1. Câmpeanu Virginia, 2009, Tabel sinoptic, Moneda în România în perioada antebelică,, Institutul de Economie Mondială, august

1.  Slăvescu, Victor, (1925) Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924), Bucureşti

Perioada interbelică 

Mariana Papatulică

Momentele cele mai reprezentative ale istoriei noastre monetare din perioada 1916-1944, au fost: prima mare inflaţie din cursul Primului Război Mondial, unificarea monetară din 1920 şi 1921 ca rezultat al desăvârşirii unităţii naţionale a poporului român, încercarea de revalorizare a leului din 1925, devalorizarea şi stabilizarea monetară din 1929, efectele crizei economice din 1929-1933 asupra sistemului bănesc al leului,  inflaţia premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial şi aceea din anii războiului.

Acestea  au avut cu adevărat repercusiuni asupra structurii şi aplicării sistemului bănesc naţional [Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.6].

1.  

De la începutul secolului 20 şi până la încheierea celui de al Doilea război mondial, economia României a înregistrat o creştere importantă. A fost încheiat procesul istoric de formare a statului român, care a creat condiţii favorabile acestei dezvoltări. Mari investiţii au dat avânt industriei, a cărei pondere în produsul social şi venitul naţional a crescut; a fost intensificat procesul de concentrare a capitalului şi a producţiei.[19]

Dezvoltarea economică a României a adăugat sau a accentuat unele contradicţii. Printre acestea trebuie semnalată coexistenţa formelor celor mai înalte de organizare a producţiei şi exploatării capitaliste în industrie- cartelurile şi trusturile- şi a rămăşiţelor feudale în agricultură. Unele sectoare din industrie dispuneau de o capacitate de producţie supradimensionată, iar altele erau insuficient dezvoltate. Cu toate progresele realizate, asemenea aspecte contradictorii dovedeau că economia ţării era rămasă în urmă într-o serie de domenii,

În această etapă istorică, sistemul bănesc naţional a fost utilizat ca instrument de înfăptuire a obiectivelor politicii burgheziei autohtone, de dezvoltare economică a României pe calea capitalistă şi de asigurare a unor profituri ridicate. Analiza evoluţiei structurale şi a aplicării sistemului bănesc a arătat însă că această utilizare a dus la schimbări profunde în structura sistemului, la instabilitate monetară şi dezechilibru inflaţionist. Spre deosebire de primii 14 ani ce au precedat Primul război mondial, în care condiţiile economice au permis aplicarea în continuare a prevederilor reformei monetare din 1890, următorii 30 de ani au fost caracterizaţi printr-un proces aproape neîntrerupt de deteriorare a bazei sistemului bănesc naţional şi de slăbire a unităţii monetare.[20]

Monedele cu valoare deplină, aflate încă în circulaţie la începutul perioadei, au fost retrase şi depozitate în tezaurul băncii de emisiune şi în tezaurele particulare, rămânând în circulaţie doar bancnotele şi banii  divizionari. Această schimbare în structura circulaţiei băneşti nu a constituit un fapt anormal, dar ceea ce a zdruncinat  sistemul bănesc al leului a fost

apariţia unor fenomene care, grefându-se pe noua structură a circulaţiei băneşti, au subminat baza sistemului, i-au compromis stabilitatea. [Kiriţescu, Costin, 1997, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol II, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale” Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.551]

1. Prima mare inflaţie a leului modern din perioada Primului război mondial 

În anul care a aruncat Europa in vâltoarea Primului Război Mondial - 1914 - leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Odată cu declanşarea primului război mondial în august 1914, în perioada neutralităţii României (1914-1916) şi îndeosebi după intrarea României în război în august 1916, moneda românească a intrat într-o noua etapă de evoluţie.

La 28 octombrie 1916, reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), cu capital german, înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un depozit special constituit la Reichsbank, la cursul de 80 mărci imperiale = 100 lei BGR, care trebuia să fie acoperit la sfârşitul războiului de guvernul român. Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin, şi aveau valorile nominale de 25, 50 bani, 1, 5, 20 , 100 şi 1000 lei. Circulaţia leilor emişi de Banca Naţională a României nu a fost interzisă, dar Administraţia Militară Germană (AMG) a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR = 75 mărci imperiale).

Dificultăţile de calcul născute din existenţa a două cursuri diferite pentru cele două tipuri de lei au determinat AMG să procedeze la egalizarea celor două cursuri, dar, în acelaşi timp, a ordonat armatelor de ocupaţie să nu facă plăţi către populaţia românească decât în lei BGR.[BNR, Moneda, Perioada contemporană, www.bnr.ro]

România a trebuit să facă cheltuieli importante pentru pregătirea de război şi a apelat, pentru acoperirea lor, la împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată, dar a fost limitată la anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur), ceea ce a contribuit, în ultima parte a perioadei de neutralitate, la declanşarea unui proces inflaţionist care s-a resimţit puternic mai ales după intrarea României în război şi a continuat până în 1926, constituind prima mare inflaţie a leului modern[21]. Procesul inflaţionist care începuse în ultima parte a neutralităţii s-a resimţit puternic după intrarea în război a României. Acest fenomen s-a datorat suspendării convertibilităţii bancnotelor la 12/25 aprilie 1917, ceea ce a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur în România, emisiunilor BNR fără acoperire, făcute la comanda guvernului pentru acoperirea cheltuielilor de război şi reautorizării Ministerului de Finanţe de a emite bani de hârtie.

Emisiunea monetară a B.N.R. a sporit între 1915-1924 de la 660 milioane lei la 19205 milioane lei, fapt care s-a reflectat şi într-o creştere rapidă a preţurilor şi în deprecierea leului faţă de valoarea lui din 1913 şi faţă de valutele străine solide. Astfel, în comparaţie cu 1913 valoarea leului în anul 1918 era de 3,6 ori mai redusă pentru a ajunge în anul 1926 la cel mai scăzut nivel, o depreciere de 42 ori. Inflaţia a "mâncat" 97,6% din valoarea leului aur 1913, el rămânând în 1926 doar cu 2,4% din substanţa antebelică. Astfel, leul a devenit instabil, puterea lui de cumpărare a scăzut mereu în raport cu aurul şi cu celelalte mărfuri[22].

Primii ani de după Primul Război mondial s-au caracterizat în România printr-o lipsă de organizare a aparatului de producţie şi circulaţie, prin haos financiar şi inflaţie, printr-o vastă acţiune a capitalului străin de acaparare a resurselor ţării. Leul a suferit o depreciere accelerată, datorită emisiunilor masive de bancnote necesare nu numai pentru acoperirea deficitului bugetului public, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României. În plus, scăderea dezastruoasă a producţiei în urma distrugerilor provocate de război a contribuit la deprecierea monedei naţionale. Astfel,

în anul 1919, Bursa din Paris ajunsese să coteze leul la o medie de 37,26 FF[23] = 100 lei, în timp ce, cu 5 ani în urmă, cursul mediu era 100 FF = 98,21 lei. Scăderea cursului leului s-a reflectat şi în viaţa cotidiană: către sfârşitul anului 1922, preţurile crescuseră, în medie, de aproximativ 22 ori faţă de nivelul celor din anul 1916 [BNR, Istoria monedei, Perioada interbelică (1919 - 1939), www.bnr.ro]

1. Unificarea monetară (1920-1921) 

Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele naţionale după realizarea Marii Uniri din anul 1918 a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti (coroana austro-ungară, rublele Romanov şi Lwow, leii BGR).

Aceşti bani aveau putere circulatorie doar în regiunile desprinse din ţările de provenienţă ale valutelor.. În aceste teritorii a fost fixat un curs obligatoriu. De exemplu, în teritoriile fostei monarhii austro-ungare a fost fixat un curs oficial de 1 leu pentru 2 coroane.[C.Păunescu, Istoria monedei, http://www.bnr.ro/Istoria-monedei--1046.aspx] 

Pentru a combate fenomenul afluxului de bani străini depreciaţi era necesară înlocuirea lor cu lei emişi de Banca Naţională, prin unificare monetară.

Unificarea monetară din România a constat dintr-o operaţiune pur tehnică, simplă, de  preschimbare a  leilor de război şi a altor monede aflate în circulaţie pe teritoriul ţării, în lei emişi de Banca Naţională.

Operaţiuni similare au fost efectuate după Primul Război Mondial şi în alte ţări europene, cum ar fi Cehoslovacia, dar, spre deosebire  de România, acestea au folosit unificarea monetară ca mijloc de remediere a crizei monetare.

...unificarea nu a fost concepută ca o reformă monetară complexă de normalizare a circulaţiei băneşti pe întregul cuprins al ţării.... , care să fi avut în vedere nu numai eliminarea din circulaţie a banilor străini, dar şi lichidarea surplusului de bani aruncat în circulaţie din cauza războiului, limitându-se strict la prima sarcină. Guvernul a evitat asanarea inflaţiei, care îl ajuta să rezolve mai bine problemele financiare, prin transferul greutăţilor către populaţie.[Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,  p.295]

Concret, unificarea mnonetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la Banca Naţională (BNR) pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie. Preschimbarea coroanelor austro- ungare a început la 1 septembrie, la cursul de 1 coroană = 0,50 lei. Pentru ruble au fost stabilite cursuri diferite, în funcţie de suma prezentată la schimb (pentru primele 5000 ruble, 1 leu = 1,35 ruble Romanov = 1 rublă Lwow; peste 60 000 ruble, 1 leu = 1,10 ruble Romanov = 0,30 ruble Lwow ). Bancnotele BGR au fost preschimbate la paritate cu leul BNR.

Procesul  de unificare s-a realizat cu întârziere, fapt datorat nu numai intereselor speculative ale anumitor cercuri guvernamentale, legate de cursul de preschimbare, ci şi pertractărilor Băncii Naţionale care, punând mai presus de toate interesele acţionarilor ei, a tergiversat tratativele cu guvernul, în vederea obţinerii unor avantaje proprii mai mari. Aceste întârzieri

au creat câmp larg pentru operaţiuni speculative şi, îndeosebi, pentru introducerea frauduloasă în ţară  a unor cantităţi enorme de monede străine, fapt care a contribuit într-o măsură importantă la intensificarea procesului inflaţionist din România şi la deprecierea leului, stimulând speculaţia valutară .[Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,  p.294]

Consecinţele social-economice ale reformei au fost contrare scopului propus, de normalizare a circulaţiei băneşti, reprezentând un mijloc de amplificare a inflaţiei şi un instrument de acumulare a   capitalului, pe seama populaţiei. Unificarea monetară a avut o dublă acţiune negativă asupra populaţiei:

Prima acţiune, premergătoare operaţiunii propriu-zise a constat în înşelarea  populaţiei (în special din Transilvania) de către speculanţi, determinând-o să cedeze speculanţilor bani străini la un curs inferior celui plătit de stat la preschimbare; a doua acţiune  a fost introducerea în ţară a unor cantităţi masive de bani străini depreciaţi, pentru care speculanţii au încasat de la stat, lei la un curs mult mai ridicat decât cursul pieţei .[Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,  p.295]

În acelaşi an, BNR a propus guvernului revalorizarea leului, prin reducerea circulaţiei băneşti cu 60 %, în paralel cu realizarea unificării monetare. Deoarece autorităţile au considerat că nu este posibilă realizarea concomitent, a celor două măsuri, proiectul a fost pus în aplicare abia în anul 1925. Procesul deflaţionist consta din împărţirea masei monetare existentă la 31 decembrie 1924 în două părţi. Prima, denumită emisiune a BNR, având acoperire în aur în proporţie de 25 %, era considerată ca reprezentând numerarul necesar economiei. A doua parte, denumită emisiunea de stat, corespundea datoriei statului la BNR şi nu avea acoperire în aur. Aceasta urma să fie retrasă din circulaţie într-un interval de 15-20 de ani prin intermediul unui fond de lichidare. Finalitatea acestui plan trebuia să fie reducerea cu 77,3 % a circulaţiei băneşti. Proiectul de revalorizare a leului prin realizarea deflaţiei nu a putut fi finalizat, deoarece fondul de lichidare nu a reuşit să colecteze decât aproximativ un sfert din suma necesară retragerii emisiunii de stat.  

1. Reforma monetară din 1929: stabilizare monetară şi convertibilitate a leului

Pregătirea stabilizării a început încă din perioada 1927-1928, când leul a avut un curs stabil, fenomen care a fost favorizat de un sold excedentar al comerţului exterior al României în 1927. Stabilizarea, aşa cum este numită această perioadă, nu a avut succesul dorit, astfel încât guvernul a hotărât să renunţe la politica de revalorizare a leului şi să recunoască oficial deprecierea acestuia.

Reforma monetară din 1929, consfinţită prin Legea Monetară din 7 februarie 1929[24] a însemnat devalorizarea oficială a leului (faţă de leul aur anterior războiului) şi convertibilitatea acestuia. Bancnotele emise de Banca Naţională redeveneau convertibile în monede de aur, lingouri de aur sau devize străine convertibile în aur. Leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 900‰, preţul unui kg de aur fin devenind 111.111,11 lei,  aceasta reprezentând o reducere a valorii etalonului leului de 32,26 ori în comparaţie cu valoarea din anul 1913[25].

În ce priveşte devalorizarea, moneda românească, una din cele mai puternice din Europa înainte de război, devine una din cele mai slabe de pe continent în perioada interbelică. În literatura economică a vremii, leul de până la război era numit leu aur, iar cel din perioada inflaţiei şi a stabilizării, leu hârtie. Aceasta reiese şi din cursul oficial al leului faţă de alte valute fixat la stabilizarea din anul 1929: 1 lira sterlina = 813,6 lei; 1 dolar S.U.A. = 167,2 lei; 1 franc elvetian = 32,26 lei; 1 marca germana = 39,8 lei[26],etc.

Redobândirea convertibilităţii leului în baza Reformei monetare din 1929 a fost obţinută în urma refacerii stocului de acoperire al BNR printr-un aport masiv de devize, rezultat din contractarea unui împrumut extern, Împrumutul de Stabilizare 7% din 1931.[27] Deşi legea prevedea mai multe posibilităţi de convertire, în practică a funcţionat doar convertibilitatea în devize aur, raportul dintre valutele străine şi leu fiind stabilit conform parităţii aur şi fluctuând potrivit cererii şi ofertei.

Reforma monetară din 1929 nu a schimbat semnele monetare, bancnotele si piesele metalice. Între anii 1920-1931 erau în circulaţie bancnote de 1, 5, 20, 100, 500, 1 000 şi 5 000 de lei, din care ultimele trei au fost emise după reforma din 1929. Conform legii monetare din anul 1929, Ministerul Finanţelor a comandat monedă metalică divizionară cu valorile nominale de 5 şi 20 lei, care urma să înlocuiască bancnotele de 5 şi 20 lei ale Băncii Naţionale.Totalul monedelor divizionare aflate în circulaţie nu putea depăşi 3 miliarde lei.

Prima emisiune a fost comandată la Monetăria Britanică. Cele două piese aveau figurată pe avers efigia regelui Mihai I, iar pe revers stema ţării (5 lei) şi un grup de patru ţărănci (20 lei). Următoarele emisiuni din perioada 1930-1931, incluzând nominaluri de 5, 10 şi 20 lei, au fost comandate la monetăriile franceză şi britanică.[C.Păunescu, Istoria monedei, http://www.bnr.ro/Istoria-monedei--1046.aspx]

În februarie 1935, s-a hotărât prin lege, înfiinţarea (reînfiinţarea) monetăriei statului - Monetăria Naţională - aceasta având ca principal obiect de activitate producerea de monedă metalică. În acelaşi an a fost emisă moneda de 250 de lei de argint, de 50 de lei de nichel (în 1937) şi 100 de lei de nichel în (1938). Cu ajutorul Monetăriei, volumul emisiunii de monede divizionare a fost majorat, în circulaţie aflându-se în continuare monedele vechi alături de altele noi.

1. Prăbuşirea stabilizării monetare după Marea Criză economică din 1929-1933 

Una dintre condiţiile  ca România să fi putut  menţine rezultatele Legii monetare din 1929 era ca

…aplicarea acesteia să fie urmată de un aflux de capitaluri străine, care să învioreze  situaţia instituţiilor de credit autohton şi să asigure echilibrul foarte fragil al balanţei de plăţi [Madgearu, D. Virgil, Evoluţia economiei româneşti după Războiul Mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 228]..

Situaţia a fost parţial salvată prin recurgerea la contractarea de noi împrumuturi externe, cel mai important dintre acestea fiind Împrumutul de Stabilizare 7,5% din anul 1931. Cu toate acestea stocul de acoperire al BNR a înregistrat o nouă scădere, proporţia acoperirii angajamentelor acesteia reducându-se de la 44,75%, cât era la începutul anului 1931, la 35,14% la sfârşitul aceluiaşi an.

Numai prin alăturarea acestor două cifre se poate înţelege foarte bine în ce măsură temelia leului stabilizat a fost clătinată [Slăvescu, Victor, Curs de monedă credit schimb, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932, p. 367]. 

Întregul eşafodaj al stabilizãrii din 1929  s-a prãbuşit, în scurt timp, sub loviturile crizei economice din 1929-1933 :

într-un bilanţ al consecinţelor crizei economice din 1929-1933 asupra sistemului bănesc al leului, în primul rând trebuie să figureze prăbuşirea totală a stabilizării monetare din 1929. [Kiriţescu,C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.430].

Economia românească în ansamblul său a fost afectată. Primul aspect care s-a făcut resimţit a fost, scăderea masivă a preţurilor, în special la produsele agricole al căror nivel a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Devalorizarea leului a fost mascată prin reducerea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica deprecierea cursului monedei româneşti. 

Criza a lovit şi instituţiile de credit care, afectate de lipsa de încredere a clienţilor, s-au confruntat cu retragerile capitalurilor străine şi a depunerilor interne.[Axenciuc, V, Regimul valutar în România, 1929-1939]

Drept consecinţă, au apărut falimente ca cel declarat de Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. sau Banca Berkovitz.

În perioada Marii Depresiuni, nivelul de trai al populaţiei din România a scăzut drastic. În anul 1933, indicele general al salariilor nominale reprezenta 63 % din cel al anului 1929. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii au fost supuse unor reduceri successive, cunoscute sub numele de curbe de sacrificiu. Criza economică a compromis stabilizarea monetară din 1929 prin instituirea monopolului BNR asupra comerţului cu valute şi impunerea unui curs oficial al leului faţă de acestea în anul 1932.

Ca măsuri de salvare faţă de consecinţele crizei economice, statul şi banca de emisiune, cu concursul capitalului străin, au trecut din nou la inflaţie, a cărei agravare a condus la măsura suspendării convertibilităţii bancnotelor.

Cea mai gravă ştirbire a edificiului monetar din 1929 a constat în introducerea şi menţinerea după încheierea crizei economice, a restricţiilor valutare, adică suspendarea de fapt a convertibilităţii bancnotelor, echivalentă cu transformarea acestora în bani de hârtie. [Kiriţescu,C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997,p 482]. 

Deprecierea a fost corolarul suspendării convertibilităţii leului, iar suspendarea convertibilităţii  a dat cale liberă emisiunilor pentru acoperirea nevoilor neproductive ale statului. Politica de restricţii valutare, iniţiată în vederea transferului marilor datorii ale statului  în străinătate, a transferului profiturilor realizate de capitalul extern, nu numai că nu a apărat poziţia leului în interior şi în exterior, dar a provocat un val de speculaţii valutare, cu efecte grave asupra puterii de cumpărare internă şi externă a leului.

În perioada care a urmat crizei economice mondiale din anii 1929-1933, leul stabilizat a alunecat, uşor la început, într-o nouă perioadă de inflaţie, confirmată în anul 1936 prin deprecierea oficială a monedei de către BNR cu 38% . Aceasta s-a realizat prin reevaluarea stocului de aur al Băncii Naţionale a României la preţul de 153 333,33 lei/kg aur fin, rezultat în urma adăugării primei de 38 % (= 42 222,22 lei/kg aur fin) la preţul de 111 111,11 lei/kg aur fin, stabilit în 1929.

În 1940, în condiţiile declanşării celui de-al doilea război mondial şi a sporirii cheltuielilor militare, BNR a modificat din nou preţul aurului monetar, ceea ce reprezenta o devalorizare, de 108% faţă de valoarea leului de la stabilizarea din anul 1929. În anii războiului, până la încheierea armistiţiului din august 1944, inflaţia şi preţurile de consum au sporit între 4 şi 6 ori.

Principalii factori care au favorizat accentuarea inflaţiei în această perioadă au fost: scăderea continuă a depunerilor la bănci; emisiunea excesivă de bani de hârtie pentru nevoile neproductive ale statului, circulaţia de bani de hârtie crescând în perioada 1934-1941 de circa 3 ori; cererea excesivă de devize pentru plăţile în străinătate ale statului şi particularilor.[28]

Efectele social-economice ale inflaţiei din perioada 1934-1939 au fost negative în planul nivelului de trai al populaţiei: preţurile cu amănuntul au crescut în medie cu 47%, dar la unele produse cu mult mai mult, indicele general al salariilor a scăzut mai intâi, iar apoi a crescut mult mai lent decât indicii preţurilor. Puterea de cumpărare a salariaţilor s-a redus şi ca urmare a fiscalităţii excesive şi a împrumuturilor forţate.[29]

1. Moneda în perioada participării României la al  Doilea Război Mondial 

Presiunea crescândă a subordonării economice şi politice a României faţă de Germania hitleristă s-a concretizat într-un necesar imens de fonduri financiare pentru acoperirea cheltuielilor de război.

Între 60 şi 70% din veniturile provenite din impozite şi taxe au fost afectate acoperirii cheltuielilor de război. [Ministerul Finanţelor, Expunere de motive la bugetul general al statului pe exerciţiul 1945-1946, p.372]. 

Împrumuturile interne au constituit în România o sursă importantă de finanţare a războiului, unul dintre acestea fiind împrumutul reîntregirii, din 1941. Sumele colectate din fiscalitate şi împrumuturi s-au dovedit însă, cu totul insuficiente, determinând recurgerea la emisiunea de monedă a Bancii Naţionale, deci la inflaţie.[30] 

În perioada iunie 1941- septembrie 1944, creşterea inflaţionistă a circulaţiei băneşti a determinat o scădere foarte accentuată  a puterii de cumpărare a leului, în pofida măsurilor de reglementare a preţurilor şi consumului. Scăderea puterii de cumpărare a leului a avut efecte negative pentru masa de salariaţi: în perioada 1933-1944, salariile în sectorul administraţiei de stat au crescut de 4,6 ori, costul vieţii de 14,2 ori, iar preţurile cu amănuntul în Bucureşti de 24 de ori[31].

Moneda naţională a înregistrat variaţii în raport cu preţurile interne, valutele străine şi preţul aurului. Un factor important l-a constituit şi evoluţia  situaţiei  pe frontul de est în care era implicată şi armata română. Semnificativă în acest sens este evoluţia cursului liber la Bucureşti al dolarului SUA: indicele cursului de schimb al monedei americane  faţă de leu (raportat la  iunie 1941=100)  a fost în  iunie 1942, de numai 58,9, pentru ca în iunie 1944, indicele menţionat să ajungă la 169,9 , iar în septembrie 1944, la 217 [32] .

Cel de-al doilea Război Mondial, cu penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă.  În perioada 1939-1944, statul român a emis monede de argint de 250 de lei, de 1, 2, 20, 100, 200, 500 de lei de zinc, argint, fier placat cu nichel. În schimb, în anul 1941 au fost retrase din circulaţie monedele de 50 şi 100 lei, sub motivul că nichelul din care erau confecţionate reprezenta un material strategic, fiind utilizat în industria de armament. [33]

Ca şi în alte ţări europene ocupate în cursul celui de-al doilea Război Mondial, armata sovietică a emis bani de război pe teritoriul României, în scopul asigurării aprovizionărilor curente. Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile Aliate la 12 septembrie 1944 prevedea retragerea şi răscumpărarea de către guvernul român a leilor emişi de Comandamentul Armatei Roşii. Circulaţia acestor bancnote s-a limitat la perioada trecerii trupelor sovietice prin teritoriul României. La 1 octombrie 1944, leii sovietici şi-au încetat puterea circulatorie, conform unui ordin al mareşalului Malinovski. Retragerea din circulaţie s-a făcut prin depunerea leilor sovietici la sediile BNR, ale primăriilor şi administraţiilor financiare, fiind preschimbate la cursul 1 leu sovietic = 5 lei BNR.

Tabel sinoptic[34]

România : Moneda în perioada interbelică 

Perioada/ Baza legală	Mijloace de plată/ Monede în circulaţie	Conţinut în aur 1 Leu=	Conţinut în argint 1 Leu=	Curs de schimb	Observaţii
Primul Război Mondial- sfârşitul celui de al doilea Război Mondial
Intrarea României în primul Război mondial/ 27 aug 1916	Leu (BNR) Leu BGR[35]	Convertibilitate limitată a leului	-	1 leu BNR = 75 mărci imperiale 100 lei BGR= 80 mărci imperiale	Banii aflaţi în circulaţie aveau acoperire în aur. Convertibilitatea limitată a leului a determinat declanşarea procesului inflaţionist.
12/25 aprilie 1917, sfârşitul monometalismului aur în România.	Bilete de bancă	Suspendare convertibilitate			Suspendarea convertibilităţii în aur a bancnotelor a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur .
1919- depreciere masivă a leului				100 FF = 98,21 lei in 1914[36] 37,26 FF = 100 lei in 1919
După Primul război mondial	Leu- BNR[37] Leu BGR ; Coroane austro-ungare ; Ruble Romanov ; Ruble Lwow.	-	-		Sistemul monetar bazat pe etalon aur a fost compromis, apoi lichidat
1920 -Unificarea circulaţiei monetare.			-	1 coroana austro-ungară=0,5 lei 1 leu BGR= 1leu	Cursuri de schimb fixe pentru coroane şi lei germani, indiferent de suma schimbată, cursuri variabile de schimb pentru ruble, funcţie de suma schimbată
1929- Reforma de stabilizare / Legea Monetară nr.359, din 7 februarie 1929, Monitorul oficial nr. 30 bis din 7 februarie 1929	Leu Bilete de bancă	0,010 gr aur cu titlul 900‰ sau 111.111,11 lei/ 1 kg aur fin   Restabilirea convertibilităţii	-	1 lira sterlina = 813,6 lei; 1 dolar S.U.A. = 167,2 lei; 1 franc elvetian = 32,26 lei; 1 marca germana = 39,8 lei	Devalorizare masivă a monedei in raport cu nivelul din anul 1890. Valoarea leului a fost fixată la 1/32 a parte din cea antebelică Baza sistemului monetar român devine etalonul aur- devize. Banca de emisie are dreptul de a efectua convertibilitatea în monede de aur sau lingouri sau devize străine convertibile. Ministerul Finanţelor a comandat monedă metalică cu valorile nominale de 5 şi 20 lei, care urmau să înlocuiască bancnotele de 5 şi 20 lei ale Băncii Naţionale. Prima emisiune a fost comandată la Monetăria Britanică.
1932					Instituirea monopolului BNR asupra comerţului cu valute şi impunerea unui curs oficial al leului
1935 februarie/ Lege pentru înfiinţarea (reînfiinţarea) Monetăriei Naţională					Principalul obiect de activitate: producerea de monedă metalică.
1936, 7 noiembrie /Devalorizarea oficială a leului		153 333,33 lei/ 1 kg aur fin			S-a realizat prin reevaluarea stocului de aur al Băncii Naţionale a României prin adăugarea unei prime de 38% la preţul aurului fin stabilit în 1929
1941-1944-perioada celui de al doilea Război Mondial				1 USD=102 lei (iunie 1941) 1 USD = 56,9 lei (iunie 1942), 1 USD=169,9 lei (iunie 1944 )	În anul 1941 au fost retrase din circulaţie monedele de 50 şi 100 lei realizate din  nichel, acest metal fiind un material strategic, utilizat în industria de armament. Au fost introduse, în schimb, monede de zinc, cu valoarea nominală de 2 lei. Armata sovietică a emis bani de război pe teritoriul României în perioada trecerii trupelor sovietice prin teritoriul României în scopul asigurării aprovizionărilor curente. Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile Aliate la 12 sept. 1944 prevedea retragerea şi răscumpărarea de către guvernul român a leilor emişi de Comandamentul Armatei Roşii.
1 oct 1944, retragerea din circulaţie a leilor sovietici				1 leu sovietic = 5 lei BNR	Retragerea din circulaţie s-a făcut prin depunerea leilor sovietici la sediile BNR, ale primăriilor şi administraţiilor financiare, fiind preschimbaţi

Bibliografie

1.  Câmpeanu, Virginia, 2009, Tabel sinoptic privind evoluţia monedei în România, Moneda în România în perioada interbelică, Institutul de Economie Mondială, august 

1.  Kiriţescu, Costin, 1997, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol II, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale” Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1.  Madgearu, D Virgil, Evoluţia economiei româneşti după Războiul Mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 

1.  Ministerul Finanţelor, Expunere de motive la bugetul general al statului pe exerciţiul 1945-1946 

10. Vijoli,A, 1958, Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare din ţările române şi România burghezo-moşierească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 

11. Istoria creşterii şi descreşterii monedei naţionale, Capital.ro,3 ianuarie 2002 

12. Istorie economică, Leul şi dolarul au origine comună: talerul olandez,, Financiarul, 3 mai 2009, www.financiarul.com/articol_25737

13. Legea Monetară nr.359, din 7 februarie 1929, în Monitorul oficial, nr. 30 bis din 7 februarie 1929 

14. Istoria monedei, Perioada contemporană, BNR, 2007-2008,  www.bnr.ro 

Moneda naţională în perioada socialistă 

Dr. Virginia Câmpeanu 

1. Reforma de stabilizare monetară din anul 1947 

In primii ani după al doilea Război Mondial, contextul economico-financiar era caracterizat prin haos economic şi inflaţie, determinate de distrugerile suferite în timpul războiului, de despăgubirile de război şi de reparaţiile plătite către URSS, ca şi de situaţia dezastruoasă a producţiei industriale şi agricole. După 6 martie 1945, România a adoptat o nouă orientare ideologică şi economică cu caracter anticapitalist, care în plan monetar s-a concretizat în Reforma de stabilizare monetară din 15 august 1947[38], menită să reducă masa monetară (care sporise de la 54 miliarde lei în 1939 la 48 877 miliarde lei în 1947[39]) şi să elimine capitalurile speculative.

Reforme monetare s-au înregistrat după încheierea războiului în aproape toate statele europene ce fuseseră sub ocupaţia germană:Belgia, Franţa, Olanda, Danemarca, Norvegia şi Cehoslovacia care au înlocuit vechile semne băneşti şi au luat măsuri deflaţioniste. În majoritatea acestor cazuri,

O parte din bancnotele în circulaţie au fost anulate, deţinătorii neprimind bancnote noi în schimbul lor.Totodată, o parte din disponibilităţile băneşti aflate în conturi au fost blocate definitiv sau pentru o anumită perioadă de timp. [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.72].

În România, prin Reforma din 1947 s-a anulat aproape jumătate din cantitatea de monedă aflată în circulaţie, s-au schimbat semnele monetare în bilete ale Băncii Naţionale Române (BNR) şi moneda divizionară a Ministerului de Finanţe.

Din suma de 48 451 miliarde lei aflată în circulaţie la 14 august 1947, a fost admisă la schimb suma de 27 550 miliarde lei (restul a fost declarat blocat), iar suma preschimbată în lei noi a fost de 1377,6 milioane lei.[ Axenciuc, Victor, 2000, Evoluţia economică a României, Ed. Academiei Române, p.20]

În ce priveşte semnele monetare, Legea din 1947 stipula retragerea din circulaţie, începând cu data de 15 august a vechilor semne băneşti- lei vechi- adică bancnote emise de Banca Naţională şi piese metalice emise de Ministerul de Finanţe, precum şi a celorlalte mijloace de plată emise de Ministerul de Finanţe. Totodată, cele două instituţii au emis şi pus în circulaţie noi semne băneşt- lei noi. Definiţia în aur a noii unităţi monetare era de 6,6 mg aur cu titlul 900‰ (adică 66% din conţinutul în aur al leului din 1929), iar preţul unui kg de aur de 168 350,17 lei[40]. Preschimbarea a fost de 1 leu nou la 20.000 lei vechi, cu limite de semne preschimbate în funcţie de ocupaţia persoanelor fizice şi calitatea persoanelor juridice deţinătoare de lei vechi.

Prin stabilirea noului conţinut al leului au rezultat noi parităţi metalice teoretice faţă de valutele străine. De exemplu 1 dolar SUA avea paritate la vânzare de 150 lei noi (153 lei noi la cumpărare), iar 1 liră sterlină  de 605,35 lei noi (respectiv 617,36).

In opinia lui Costin Kiriţescu, referitoare la această primă reformă monetară a statului socialist,

stabilizarea monetară din România se încadrează într-o serie de reforme similare, întreprinse în aproape toate ţările participante la cel de-al doilea război mondial, în scopul însănătoşirii monedelor naţionale grav compromise de condiţiile economice şi financiare impuse de război. [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.102].

Reforma a fost însoţită de alte măsuri referitoare la controlul monedei şi al devizelor străine, de cedare obligatorie către BNR a aurului[41] contra plată în lei, a valutelor şi a altor mijloace de plată străine de către toţi cetăţenii ţării.

Din punct de vedere monetar, reforma din 15 august 1947 aplicată ca o terapie de şoc a indus o deflaţie bruscă, prin reducerea masivă a volumului banilor în circulaţie (cu 99,997% faţă de totalul de 48 451miliarde lei vechi existent la 14 august, la nivelul de 1377,6 milioane lei noi). Totodată, reforma a condus la o stabilitate relativă a banilor şi, potrivit lui Costin Kiriţescu, a făcut parte din suita de reforme care,

într-o perioadă de câţiva ani de la încheierea războiului, au punctat în Europa, pe plan monetar, trecerea la economia de pace. [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.73] 

1. Reforma monetară din 1952 

Pe plan politic, în România, monarhia a fost lichidată la 30 decembrie 1947 şi întreaga putere politică a trecut în mâinile clasei muncitoare aliate cu ţărănimea. Pe plan economic, prefacerile din această perioadă au căpătat de asemenea dimensiuni istorice: la 11 iunie 1948 au fost naţionalizate principalele între­prinderi industriale şi de transport, trecând în proprie­tate socialistă de stat, iar schimburile economice externe au fost reorganizate ca monopol de stat.

In sistemul bancar au avut loc de asemenea prefaceri semnificative: la 11 august 1948, toate băncile româneşti, cu excepţia BNR şi CEC au fost dizolvate şi puse în stare de lichidare. În acelaşi an, Banca Naţională devine subordonată Ministerului de Finanţe, care se şi instalează, cinci ani mai târziu, în frumosul palat al BNR de pe strada Doamnei.

Aceste elemente, evaluate de analiştii din vremea respectivă ca pozitive, au fost contracarate de dezechilibrul creat după 1947 între cerere şi ofertă pe piaţa bunurilor de consum, de creşterea peste normal a volumului de semne băneşti în circulaţie şi de slăbirea puterii de cumpărare a leului.  Ca urmare, s-a apreciat că acest dezechilibru trebuie lichidat prin deflaţie, prin punerea masei numerarului existent în concordanţă cu necesarul circulaţiei, ceea ce impunea o nouă reformă care avea să se materializeze în anul 1952. Scopul noii reforme monetare era

...să pună în circulaţie bani noi, cu putere de cumpărare mult mai mare... întărirea cursului leului, ridicând conţinutul lui în aur.[ [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.263].

Problema unei noi reforme băneşti s-a pus la începutul anilor 1950 şi în alte ţări europene socialiste, ca Polonia, Bulgaria şi Cehoslovacia, având ca ţintă modificarea etalonului preţurilor şi al conţinutului în aur al unităţii monetare, prin preschimbarea banilor vechi, emişi cu ocazia primei generaţii de reforme post-belice.

Reforma bănească din România realizată la 26 ianuarie 1952[42] a determinat emiterea a două categorii de semne băneşti noi: bancnote ale Băncii de Stat a RPRomâne, cu valoare nominală de 10, 25 şi 100 lei şi bani de stat- bilete de tezaur, emişi de Ministerul de Finanţe, cu valoare nominală de 1, 3 şi 5 lei, precum şi bani divizionari de metal cu valori nominale de 1, 3, 5, 10 şi 25 bani. Preschimbarea leilor vechi a fost limitată în timp (4 zile cu începere din  28 ianuarie 1952), dar  spre deosebire de reforma din 1947, noua reformă a stabilit principiul preschimbării nelimitate a sumelor de bani vechi, ca şi principiul preschimbării diferenţiate, prin care sumele mai mici beneficiau de condiţii mai avantajoase (de exemplu, pentru cetăţeni şi întreprinderi particulare sumele în numerar până la 1000 lei vechi inclusiv se  schimbă în raport de 100 lei vechi pentru 1 leu nou). Conţinutul în aur al noului leu s-a majorat de circa 12 ori la 79,346 mg aur cu titlul 900‰ (faţă de de 6,6 mg în 1947) şi a creat astfel baza calculării unor cursuri valutare oficiale mai avanta­joase din punct de vedere optic pentru moneda naţională[43].

Principalul efect al reformei monetare din ianuarie 1952 a fost reducerea volumului circulaţiei băneşti şi deflaţia.

Reforma din 1952 a continuat în acest sens opera reformei din 1947, reducând masiv - însă totuşi nu în proporţiile din 1947 - volumul circulaţiei băneşti şi îndeosebi al numerarului în circulaţie.[ [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.267)

Creşterea conţinutului în aur a monedei naţionale a fost continuată în 1954[44], fără a avea o loc o nouă reformă bănească, astfel încât 1 leu a ajuns la un conţinut de 148,112 gr aur cu titlul 900 ‰. Reforma din 1954 a dus numai la o modificare corespunzătoare a cursurilor oficiale ale celorlalte valute faţă de leu, modificare cu caracter convenţional stabilită ca şi în cazul diverselor conţinuturi în aur al monedei naţionale după al doilea război mondial.

Majorarea conţinutului de aur al leului în 1954 s-a stabilit sub influenţa reformei sovietice din 1950 şi înainte de cea din 1957. In opinia lui Costin Kiriţescu, majorarea

...a fost determinată de tendinţa manifestată de alte ţări socialiste de ridicare a cursurilor valutare respective în raport cu monedele ţărilor occidentale... [Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR, 1971, p.270]

Măsurile în plan monetar operate în 1954 sunt măsuri specifice statului socialist şi se referă numai la relaţiile monetare externe. Moneda în România, ca şi în toate celelalte ţări socialiste, era destinată exclusiv circulaţiei interne, exportul monedei naţionale fiind interzis. România a adoptat sistemul de plăţi între ţările socialiste europene, creat în baza Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), iar pe ansamblul relaţiilor economice externe, acestea se efectuau pe baza acordurilor de clearing bilateral şi multilateral, de aur sau devize liber convertibile.

Singurele schimbări în sistemul monetar care au mai fost operate până la prăbuşirea regimului comunist în România se referă la monedele şi bancnotele emise în 1966, la scurt timp după ce Nicolae Ceauşescu a devenit preşedintele României, care au circulat pentru scurt timp şi după anul 1989, fiind tot mai devalorizate.

Tabel sinoptic[45] 

Moneda în România în perioada socialistă

Perioada/ Baza legală	Mijloace de plată/ Monede în circulaţie	Conţinut în aur 1 Leu=	Conţinut în argint 1 Leu=	Curs de schimb	Observaţii
Perioada 1946 - 1989
Decembrie 1946- Etatizarea şi reorganizarea Băncii Naţionale, punerea sub controlul statului a băncilor private, apoi lichidarea acestora			-		Crearea sistemului bancar de tip nou, socialist  s-a realizat prin organizarea circulaţiei bancare planificate, prin instituirea obligativităţii depunerii la bancă a tuturor disponibilităţilor monetare ale întreprinderilor  şi instituţiilor şi efectuarea tuturor încasărilor şi plăţilor în contul bancar.
Reforma monetară, decembrie 1947/ Legea nr.284 din  15 august 1947 /Monitorul Oficial nr.186, 15 august 1947	Leu	0,0066 g aur cu titlul 900‰ sau 168 350,17 lei pentru 1 kg aur fin	-	1 dolar SUA= 150 lei noi 1 liră sterlină= 605,35 lei noi	Reforma a condus la reducerea circulaţiei monetare, a creat un nou raport între preţuri şi salarii, avantajoase pentru muncitori
Stabilizarea 1952, Reforma monetară/ Legea nr.287/1952 Buletin oficial al RPR 4, nr.7, 26 ianuarie 1952	Leu	79,346 mg cu titlul 900‰	-		Creştere de 12 ori a conţinutului în aur al monedei naţionale faţă de 1947
1954-Măsuri ce se referă numai la relaţiile monetare externe/ Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.127, 31 ianuarie 1954	Leu	148 ,112 mg cu titlul 900‰	-		Moneda în România, ca şi în toate celelalte ţări socialiste, este destinată exclusiv circulaţiei interne, exportul monedei naţionale fiind interzis. România adoptă sistemul de plăţi între ţările socialiste europene, creat în baza C.A.E.R.

Bibliografie

1.Axenciuc, Victor, 2000, Evoluţia economică a României, Ed. Academiei Române, p.20

2. Câmpeanu, Virginia, 2009, Tabel sinoptic privind evoluţia monedei în România, Moneda în România în perioada socialistă, Institutul de Economie Mondială, august

3. Kiriţescu Costin, 1971, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.3, Ed. Academiei RSR,

4. Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.127, 31 ianuarie 1954

5. Istoria monedei, Perioada contemporană, Perioada comunistă (1946-1989), BNR, www.bnro.ro

6. Legea nr.284/1947, Monitorul Oficial nr.186, 15 august 1947, p.7304

7. Legea nr.287/1952 , Buletin oficial al RPR 4, nr.7, 26 ianuarie 1952

Moneda în perioada de tranziţie la economia de piaţă şi de integrare europeană a României (1990- 2007) 

Dr. Virginia Câmpeanu

1. Strategia de ţintire directă a inflaţiei 

Schimbările economice din perioada de tranziţie a României la economia de piaţă au fost precedate de transformările politice începute in decembrie 1989, care au întărit sensibil drepturile de proprietate, au deschis larg debuşeele economice şi au ameliorat stimulentele populaţiei pentru investiţii de capital şi de muncă în activităţi productive.

Transformările economice de la începutul anilor 1990 au fost urmate de o evoluţie a instituţiilor care în perioada socialistă făceau obiectul controlului direct al statului. Comparativ cu alte ţări central şi est europene, foste comuniste (Ungaria, Polonia, Republica Cehă), transformarea instituţiilor în România a fost mai lentă[46], dar s-a accelerat spre sfârşitul anilor 1990 şi în anii 2000, fiind impulsionată şi ameliorată substanţial de perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

In planul monedei, principalele dificultăţi din perioada de tranziţie a României la economia de piaţă au fost inflaţia şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar, în condiţiile intrării în incapacitate de plată a unor bănci şi fonduri mutuale.

Inflaţia galopantă din anii 1990, care a ajuns şi la trei cifre, a început din anul 1998 să fie redusă treptat prin politica monetară, dar abea în anul 2005 rata inflaţiei a scăzut la o cifră, sub 10%. În acelaşi an, Banca Naţională a adoptat Strategia de ţintire directă a inflaţiei, cu rezultate evident pozitive. 

Rata inflaţiei în România în perioada 2000-2008

-% faţă de anul anterior-

Sursa : Institutul Naţional de Statistică, Banca Naţională a României 

2. Schimbarea însemnelor monetare după 1989

Schimbarea regimului politic în România ca urmare a Revoluţiei din Decembrie 1989 a determinat schimbarea însemnelor monetare ale ţării. În aprilie 1991, Banca Naţională a lansat prima emisiune postrevoluţionară de bancnote, dedicată lui Constantin Brâncuşi. În anii următori, până în anul 2005, Banca Naţională a continuat să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române.

În anul 1999, Banca Naţională a pus în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2 000 lei), ce reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de bancă, cu mai multe avantaje faţă de suportul tradiţional de hârtie: încorporează elemente de siguranţă suplimentare, este mai durabil, mai uşor de procesat pe maşinile automate şi se poate recicla într-o varietate de produse din plastic. În anii următori, emisiunile de bancnote de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât, odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote a fost fabricată din polimer.

3. Denominarea leului în perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană

La data de 1 iulie 2005, cu mai puţin de doi ani înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, moneda naţională a României, leul, a fost denominată astfel încât 1 leu nou echivalează cu 10 000 lei vechi. Acţiunea de denominare a fost realizată în baza  Legii nr. 348 din 14 iulie 2004[47]cu modificările şi adăugirile ulterioare şi înseamnă pur şi simplu recalcularea preţurilor, a tarifelor, a veniturilor, a creanţelor etc. la raportul 1 leu nou = 10000 lei vechi, dar fără a se manifesta nici o măsură confiscativă. In opinia oficialilor BNR, acest proces era strict necesar din perspectiva validării dezinflaţiei şi a simplificării activităţii tuturor operatorilor economici.

Nimic nu se pierde, totul se simplifică. Acest slogan a fost asociat de Banca Naţională a României operaţiunii de tăiere a patru zerouri din coada monedei naţionale. Prin această metodă, banca centrală a urmărit să evite orice asociere a leului greu cu operaţiunile de stabilizare a leului din perioada socialistă care prin caracterul lor confiscativ au lăsat răni adânci în memoria cetăţenilor români. Leii vechi au avut putere circulatorie pâna la data de 31 decembrie 2006. Bancnotele imprimate pe suport de polimer şi monedele metalice din vechea emisiune monetară pot fi preschimbate pe termen nelimitat, fără taxe şi comisioane. Astfel, în intervalul 1 - 31 ianuarie 2007, însemnele monetare din vechea emisiune, care şi-au pierdut puterea circulatorie la data de 1 ianuarie 2007 au putut fi preschimbate, fără taxe şi comisioane, la Banca Naţională a României,  precum şi la unităţile instituţiilor de credit şi ale Trezoreriei Statului; în perioada 1 februarie 2007 - 31 decembrie 2008 bancnotele imprimate pe suport de polimer şi monedele metalice din vechea emisiune monetară au putut fi preschimbate fără taxe şi comisioane la Banca Naţionala a României, precum şi la ghişeele unităţilor BRD - Groupe Société Générale; în perioada 3 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, bancnotele imprimate pe suport de polimer şi monedele metalice din vechea emisiune monetară se pot preschimba, în continuare, fără taxe şi comisioane, la unităţile Băncii Române pentru Dezvoltare - GSG, prin prezentare la ghişeu; după 31 decembrie 2009 preschimbarea se face pe termen nelimitat, fără taxe şi comisioane, la Banca Naţională a României.

4. Noile însemne ale monedei naţionale până la trecerea la moneda Euro

Toate bancnotele sunt imprimate pe polimer, având grafica şi culoarea dominantă asemănătoare cu cea a vechilor bancnote. Dimensiunile noilor bancnote sunt identice cu cele ale bancnotelor euro. Monedele metalice au aceeaşi compoziţie ca monedele euro, însă au dimensiuni şi greutăţi diferite de acestea. Leul reprezintă unitatea monetară a României, având ca subdiviziune banul (1 leu= 100 bani).

Bancnote şi monede în circulaţie[48]

Bancnota de 1 leu pe suport polimer este similară cu cea de 5€ şi prezintă elemente de siguranţă

 

Bancnota de 10 lei, emisiunea 2008 este similară cu cea de 20€

Bancnota de 100 lei cu imprimare în relief este similară cu cea de 100€

Bancnota de 500 lei este similară cu cea de 200€

Moneda de 1 ban

 

Bibliografie

1. World Economic Outlook, 2005, September, Chapter 3, Building Institutions

1. Institutul Naţional de Statistică

Moneda: Actanţii instituţiei

Banca Naţională a României

Cristina Bâlgăr

Drd. Andreea Drăgoi

Banca Naţională a României a luat fiinţă în anul 1880 ca instituţie de credit ce deţinea în exclusivitate privilegiul de a emite moneda naţională, leul. De-a lungul timpului, BNR s-a bucurat neîntrerupt de acest drept, chiar dacă rolul său în economia naţională, regimul proprietăţii şi dimensiunile sale instituţionale au cunoscut importante modificări. [Din istoria BNR, http://www.bnro.ro/Din-istoria-BNR-1052.aspx ]

1. Perioada antebelică

Poate că în nici un alt domeniu economic transformările produse în secolul 19 nu au fost atât de spectaculoase şi rapide precum cele înregistrate în sectorul financiar-bancar. Dacă în prima jumătate a secolului, Principatele Române nici măcar nu dispuneau de o monedă proprie, după 1867, când a fost creat sistemul monetar naţional, şi mai ales după 1880, anul în care a luat fiinţă Banca Naţională a României, dezvoltarea acestui sector a cunoscut o evoluţie fără precedent, care a stat la baza tuturor realizărilor importante ale perioadei, nu numai în sectorul economic, ci şi în cel politic sau social. 

• § Economia prebancară

Istoria de peste un secol a Băncii Naţionale a României începe odată cu perioada economiei prebancare, în care, capitalul românesc nefiind încă puternic

darea cu împrumut a banilor era în Principatele Române o îndeletnicire monopolizată de străini [Kiriţescu Costin C., 2001, Lumea în care şi-a croit drumul Banca Naţionala a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti ].

În perioada 1832-1850, au existat numeroase propuneri pentru înfiinţarea unei bănci naţionale de emisiune şi de credit funciar. În 1848, o propagandă puternică pentru înfiinţarea unei bănci naţionale a fost făcută de presa revoluţionară, pledându-se pentru proiectul unei bănci ipotecare şi de scont care urma să aibă un capital iniţial format din contribuţiile anuale ale ţăranilor, vărsate pentru achitarea pământului cu care urmau să fie împroprietăriţi.

Prima bancă de emisiune românească, Banca Naţională a Moldovei, va apărea în 1865, din iniţiativa marilor proprietari care au conlucrat cu investitori străini (însumând capital englez, francez şi german) pentru a fonda o instituţie care să le asigure o mai mare influenţă economică. Banca Naţională a Moldovei nu a avut însă o existenţă de durată, falimentând ca urmare a confuziei care s-a făcut între noţiunile de bancă de circulaţie şi banca ipotecară, din cauza alocării prea multor fonduri activităţii de comerţ.

În 1867, se adoptă legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale, conducând la o tot mai imperioasă necesitate a creării unei Bănci Naţionale, care să regleze organizarea monetară a României.

În încercările de elaborare a unei legi menite să pună temelia unei instituţii bancare naţionale, merită menţionat proiectul Mavrogheni, din 1874, care pleda pentru instituirea unei bănci de scont şi circulaţie pentru a acorda credit statului, dar şi întreprinzătorilor economici care aveau nevoie de sprijin financiar. Proiectul prevedea ca banca să se numească Banca Naţională a României cu sediul în Bucureşti, constituită cu un capital format din subscripţie publică, implicarea statului urmând să fie fundamentală şi să garanteze că „emisiunea de bilete de bancă se face în interesul comerţului şi industriei naţionale şi nu în interesul exclusiv al acţionarilor”[49], însă proiectul nu a fost aprobat.

• § Înfiinţarea Băncii Naţionale a României

Banca Naţională a României (B.N.R.) s-a constituit prin lege[50], după un proiect elaborat de guvernul Brătianu şi depus în Parlament în februarie 1880,  la 29 aprilie 1880, ca o bancă de scont şi circulaţie, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător, şi de a desfăşura operaţiuni ca: scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la ordin şi alte efecte având ca obiect operaţiuni de comerţ şi bonuri de tezaur; efectuarea de avansuri de fonduri pe bucăţi sau monede de aur şi argint; primirea de sume în cont curent şi în depozit, titluri, monede de aur şi argint. Pentru administrarea băncii a fost creat un Consiliu de administraţie, iar guvernul numea un comisar însărcinat cu supravegherea operaţiunilor băncii, în special scontul şi emisiunea de bilete. Statul şi-a rezervat astfel rolul de controlor suprem al activităţii băncii şi dreptul de a se opune oricărei măsuri contrare legii, statutelor şi intereselor naţionale.

În perioada 1880-1890, în activitatea BNR, principala operaţiune a fost  emisiunea de bilete, în fapt vechi bilete ipotecare de diferite valori, transformate în bancnote prin aplicarea unei ştampile care purta titulatura băncii. Biletele ipotecare în acoperire au figurat până în 1889, când au dispărut definitiv, întreaga emisiune de bilete urmând să fie acoperită cu aur şi argint.

Banca Naţională a decis să ajute economia românească, la finele lui 1884, punând în circulaţie 26 milioane de lei în aur, pe lângă facilităţile de credit de scont disponibile. Pe parcursul celor 10 ani de la înfiinţarea BNR, statul a contractat o serie de credite destinate organizării şi dezvoltării sale, BNR dovedindu-se un partener preţios în dezvoltarea economiei naţionale.

În perioada 1901-1914, BNR şi-a modelat activitatea în funcţie de necesităţile ţării, ea devenind în întregime particulară, după ce, ca urmare a crizelor economice din 1899-1900, statul nu şi-a putut onora împrumuturile contractate şi a decis vânzarea lotului de acţiuni deţinute la Banca Naţională. Operaţiunile Băncii Naţionale, în noua sa postură de instituţie în întregime particulară[51], au constat în oferirea de sprijin tuturor caselor de bancă din Bucureşti şi din ţară pentru creşterea volumului creditelor atât de necesare economiei. De asemenea, rolul Băncii Naţionale s-a concretizat în echilibrarea cererii şi ofertei de capitaluri de pe piaţă, mărind volumul creditelor de scont şi de efecte publice.

Declanşarea primului război mondial a avut consecinţe imediate pentru România, atât în plan politic, cât şi economic. Resursele financiare ordinare ale statului nu puteau face faţă însă cheltuielilor impuse de vremurile excepţionale pe care le traversa România, astfel că soluţia cea mai la îndemână a fost să se apeleze la Banca Naţională. Începea o nouă epocă în istoria instituţiei, în care relaţiile cu statul s-au schimbat faţă de ceea ce se întâmplase în anii anteriori.

Aşa cum remarca Victor Slăvescu, dacă între 1880-1914 Banca Naţională era orientată mai mult spre servirea economiei naţionale şi numai incidental spre cea a statului, după această dată

ea a fost silită de împrejurări a părăsi anumite norme rigide, după care se conducea, pentru a adopta o politică generală pusă în întregime la remorca finanţelor publice şi a Statului [Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924), Bucureşti, Cultura Naţională, 1925, p.208.]

În 1914, Banca Naţională şi Ministerul de Finanţe au semnat o convenţie prin care institutul de emisiune se obliga să pună la dispoziţia statului, prin intermediul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni[52], un împrumut de 100 milioane lei (în fapt era vorba doar de 45 milioane lei, 55 de milioane fiind deja plătite). În acelaşi timp însă, Banca Naţională continua să sprijine economia naţională, agricultura bucurându-se de o deosebită atenţie.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, statul a fost din nou nevoit să apeleze la banca centrală. Astfel, la 21 octombrie  a fost semnată o nouă convenţie între cele două părţi prin care se concentrau împrumuturile anterioare, de 400 milioane lei, cu noul împrumut în valoare de 300 milioane lei, convertindu-se într-un singur împrumut, în valoare totală de 700 milioane lei.

2. Perioada interbelică

Începând cu 1919, relaţiile dintre Banca Naţională şi stat au intrat într-o nouă etapă, având în vedere noile realităţi economice şi politice ca urmare a Marii Uniri (teritoriale) a României din anul 1918. În atenţia imediată a guvernanţilor şi a conducerii Băncii Naţionale s-a aflat pentru început o problemă deosebit de dificilă care a necesitat o colaborare necondiţionată: unificarea monetară.

Pe lângă împrumuturile pe care statul le-a făcut în vederea realizării unificării monetare în perioada 1919-1921, guvernul a apelat la Banca Naţională şi în alte scopuri, în special cu împrumuturi pentru susţinerea agriculturii.

Din anul 1922 s-a trecut la ceea ce s-a numit consolidarea monetară, care s-a concretizat în: bugete echilibrate, încasarea impozitelor, scăderea procentului reprezentat de raportarea datoriei publice a statului la volumul circulaţiei biletelor, de la 97% în 1921 la 57,6% în 1924, creşterea aurului efectiv în rezerva de acoperire a BNR, includerea în legea minelor a monopolului statului asupra aurului, care apoi era vândut Băncii Naţionale.[Din istoria BNR, Primul deceniu interbelic, http://www.bnro.ro/1919---1939--1055.aspx ]

• § Banca Naţională şi stabilizarea monetară din 1929

În intervalul 1920 – 1929, devalorizarea leului a fost mascată prin scăderea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica deprecierea cursului monedei româneşti. Menţinerea cu orice preţ a cursului de schimb al leului la un nivel conjunctural, evident nesustenabil pe termen mediu şi lung, a epuizat, mai ales în prima parte a anului 1928, rezervele valutare ale Băncii Naţionale. În acest context, legea stabilizării devenea imperios necesară. Referitor la stabilizarea monetară din anul 1929, Virgil Madgearu aprecia că,

.. stabilizarea leului apare ca un pas forţat, deoarece ea n-a urmat unei epoci de prestabilizare, în care să se fi pus bazele reale ale unei stabilizări de fapt, astfel încât să fi fost numai consacrarea legală a unei situaţiuni reale [Vasile Malinschi, 1975, Profesorul Virgil Madgearu (1887-1940), Bucureşti, Editura Academiei, p.72]

Amânarea stabilizării nu era însă posibilă, în favoarea ei pronunţându-se deschis majoritatea covârşitoare a opiniei publice româneşti.

Noua lege monetară din 7 februarie 1929 stabilea redobândirea convertibilităţii leului (1 leu = 10 mg aur 900 la mie) obligând BNR să asigure, în proproţie de 35%, acoperirea angajamentelor sale la vedere în aur sau în valute aur. Capitalul băncii creştea la 600 milioane lei, participarea statului reducându-se la 10%. Aplicarea programului de stabilizare era supravegheată de un consilier tehnic străin, acreditat pe lângă conducerea Băncii Naţionale a României, resursele financiare fiind obţinute de statul român prin intermediul Împrumutului de Stabilizare 7%. Condiţiile în care a fost contractat împrumutul extern necesar înfăptuirii stabilizării au fost defavorabile statului român, dată fiind conjunctura în care se afla piaţa internaţională de capital [http://www.bnro.ro/1919---1939--1055.aspx ].

Menţinerea convertibilităţii s-a realizat în anii următori prin contractarea mai multor credite străine, printre care şi Împrumutul de Dezvoltare din 1931.

• § Atribuţii sporite ale BNR în asigurarea stabilităţii monedei în perioada marii crize economice 1929-1933

Criza economică a explodat la nivel mondial la jumătatea anului 1929, iar în România sistemul financiar a început să fie perturbat începând cu 1930, când firmele cu capital străin s-au retras de pe piaţa românească, încercând să-şi limiteze pierderile şi să mai salveze o parte de profit. Conform estimărilor neoficiale, între octombrie 1929 şi iulie 1931 s-au retras din România peste 17 miliarde de lei. Din această cauză, sistemul bancar a intrat în colaps, cele mai răsunătoare falimente bancare din epocă fiind cele ale Băncii Ţării Româneşti şi ale Băncii Bercovici, ambele din Bucureşti. Criza bancară, anunţată încă din 1930, a creat o adevărată panică printre deponenţi, care au început să-şi retragă masiv banii depuşi.

Criza economică a compromis stabilizarea monetară din 1929 şi a condus la instituirea monopolului Băncii Naţionale asupra comerţului cu valute şi impunerea, în anul 1932, a unui curs oficial al leului faţă de monedele străine. Epoca Marii Crize Economice (1929-1933) a schimbat rolul rezervei de aur, ea încetând să mai constituie rezerva circulaţiei interne a banilor şi a schimbului de bancnote. În acelaşi timp, datorită fenomenelor caracteristice perioadei, a crescut considerabil importanţa stocului de aur ca bani universali. Ca urmare, în rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României pe lângă stocul de aur şi devizele din stocul metalic, s-au adăugat devizele străine din afara stocului (disponibilităţile din conturile externe în valute străine, precum şi portofoliul comercial exprimat în devize străine). Deficienţele stabilizării leului şi Marea Criză Economică au obligat BNR să-şi asume, ca agent al statului român, atribuţii sporite în asigurarea stabilităţii monedei şi a sistemului de credit.

Revenirea la convertibilitate nu a fost urmată de rezultatele economice pozitive aşteptate. Chiar de la început, s-a constatat evaziunea masivă de capitaluri transformate în monedă străină cu ajutorul convertibilităţii proaspăt dobândite de moneda românească. Banca Naţională a încercat să stopeze fenomenul prin creşterea taxei scontului până la 9,5%. Dar menţinerea încasărilor valutare la cote scăzute şi masivele retrageri de capitaluri au determinat, în 1932, impunerea monopolului BNR asupra comerţului cu devize. Momentul marca sfârşitul liberei convertibilităţi şi începutul deprecierii leului, fapt consacrat în 1936, când la preţul oficial al aurului din stocul băncii de emisiune se adăuga o primă de 38%.

Pe lângă monopolul comerţului cu valute, BNR şi-a asumat, ca o consecinţă a crizei economice, noi atribuţii legate de controlul activităţii celorlalte bănci. Consiliul Superior Bancar, înfiinţat în 1934, funcţiona pe lângă Banca Naţională având ca atribuţii supravegherea şi controlul comerţului de bancă. Concomitent, BNR a sprijinit efortul statului pentru organizarea şi finanţarea institutelor de credit specializat. Au luat astfel fiinţă: Institutul Naţional de Credit Agricol, Institutul Naţional de Credit Meşteşugăresc, Institutul Naţional de Credit Aurifer. De asemenea, în iunie 1930, Banca Naţională deschidea un capitol nou în activitatea sa de cooperare pe plan internaţional cu alte instituţii de credit, devenind membră a Băncii Reglementelor Internaţionale. Tot în cadrul colaborărilor internaţionale, dar la nivel regional, aveau loc întâlniri periodice ale guvernatorilor băncilor de emisiune din statele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice.

3. Perioada socialistă

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a adus o perspectivă sumbră asupra sistemului bancar românesc – proprietatea privată şi libera iniţiativă urmau să fie înlocuite cu un sistem arbitrar de luare a deciziilor în economie: economia centralizată de tip socialist. Astfel, pe măsura consolidării puterii politice, s-au produs schimbări structurale majore în viaţa economică - s-a intensificat controlul statului asupra societăţilor comerciale, inclusiv asupra băncilor, s-au naţionalizat mijloacele de producţie şi au fost lichidate numeroase instituţii bancare. Epoca postbelică se încheia prin impunerea asupra Băncii Naţionale a unui control nemijlocit al guvernului român, format din politicieni comunişti.

• § Etatizarea Băncii Naţionale a României

Regimul politic comunist a adus importante schimbări la nivelul economiei naţionale, printre care se înscriu şi transformările intervenite în modul de organizare şi atribuţiile Băncii Naţionale a României.

Pentru lichidarea stării grave, în care se afla economia, s-a considerat că BNR nu mai poate să rămână în proprietatea unui grup privat de acţionari şi s-a dispus ca aceasta să fie încadrată în politica economică şi financiară a statului, în vederea mobilizării resurselor din economie şi dirijarea lor spre acţiunile prioritare ale statului, hotărându-se astfel etatizarea Băncii Naţionale.

La 1 ianuarie 1947, BNR a fost etatizată[53], prin trecerea tuturor acţiunilor băncii în proprietatea statului, în cadrul reorganizării sistemului de credit potrivit indicaţiilor Conferinţei Naţionale a PCR din 1945. În urma acestei acţiuni, BNR a primit dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător şi la vedere, de a asigura circulaţia monetară şi menţinerea stabilităţii monedei, precum şi organizarea şi controlul creditului. Legea a stabilit, pentru BNR, un capital de 600 milioane lei, împărţiţi în 200.000 acţiuni a câte 3.000 lei.

Ca urmare, Banca Naţională a devenit mandatara statului în acţiunea de dirijare şi control a activităţii tuturor instituţiilor bancare şi de credit, publice sau particulare. Astfel, etatizarea BNR a reprezentat primul pas spre dezorganizarea sistemului bancar din România şi denaturarea funcţionării normale a creditului şi a capitalului bancar.

• § Rolul BNR în reforma monetară din august 1947

Cu toate ca la sfârşitul anului 1946 şi prima jumătate a anului 1947, guvernul a adoptat unele măsuri cu caracter economic, dezechilibrele nu au putut fi înlăturate, acestea manifestându-se în toate sectoarele economice, inclusiv în cel financiar.

Banca Naţională, prin politica sa de creditare, nu a reuşit să contribuie la stabilizarea economiei, inflaţia monetară s-a accentuat, iar lipsa bunurilor de consum pe piaţă a determinat creşterea indicelui puterii de cumpărare. De asemenea, deficitul bugetar atingea cote alarmante, el fiind acoperit numai prin emisiune monetară de către BNR.[ Din istoria BNR, http://www.bnro.ro/]

În acest context, la 14 iulie 1947 s-a votat Legea pentru controlul utilizării creditelor, având ca scop dirijarea creditelor spre realizarea obiectivelor stabilite de către stat. Prin instituirea controlului creditelor, Banca Naţională a României excludea de la reescont cambiile prezentate de băncile particulare. Prin suprimarea creditului comercial şi a mecanismului scontării, băncile private au fost îngrădite în ceea ce priveşte refinanţarea şi, practic, au fost incapabile să-şi continue activitatea. Măsurile impuse de doctrina comunistă Băncii Naţionale a României în legătură cu îndrumarea şi dirijarea creditelor, au condus la dereglarea capitalului bancar, la înăbuşirea iniţiativei particulare şi la transformarea creditului într-un instrument de finanţare fără dobândă a acţiunilor dictate de către puterea de stat, în contradicţie cu interesele instituţiilor bancare.

Astfel, în contextul slăbirii puterii financiare a băncilor private, Banca Naţională reprezenta aproape singura sursă de creditare a economiei, în vreme ce împrumuturile acordate din fondurile proprii ale băncilor particulare, se cifrau la circa 4% din totalul creditelor. .[ Din istoria BNR, http://www.bnro.ro/]

După 1947, Banca Naţională primea privilegiul emisiunii nelimitat în timp. Volumul însemnelor monetare aflate în circulaţie era stabilit de către guvern, care aproba planul de casă şi planul general de creditare, întocmit la nivel naţional de către banca centrală.

Cu toate măsurile adoptate şi acţiunile întreprinse, situaţia economico-financiară necorespunzătoare se accentua, pe fondul accelerării şi adâncirii procesului de depreciere a leului, concretizat în creşterea preţurilor (de peste 8.300 ori în 1947, faţă de nivelul anului 1938), dar şi în devalorizarea faţă de dolarul american (de peste 16.500 ori). În asemenea condiţii, la data de 15 august 1947 s-a înfăptuit reforma monetară, care avea drept obiective principale stabilizarea monetară şi reglementarea modului de formare a preţurilor.

Printre efectele favorabile ale reformei monetare se numără creşterea stocului de aur şi devize al BNR şi reducerea cantităţii de monedă aflată în circulaţie. Astfel, istoricii consideră reforma din 1947 un succes, ea reuşind să stopeze inflaţia şi să creeze condiţiile pentru relansarea economiei naţionale. Ulterior, preţurile au continuat să crească, iar emisiunile monetare să sporească, ceea ce a determinat autorităţile române să recurgă, câţiva ani mai târziu (1952), la o noua stabilizare, care va fi şi ultima din secolul 20. Reforma monetară din august 1947, a creat premizele trecerii de la sistemul bancar capitalist la sistemul bancar comunist.

În luna august 1948[54], băncile şi alte instituţii de credit au fost dizolvate şi puse în stare de lichidare, excepţie făcând Banca Naţională a României, Banca de Credit pentru Investiţii (fosta Societate Naţională de Credit Industrial), Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ultimele două fuzionând sub denumirea de Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

La 1 decembrie 1948[55], Banca Naţională a României a fost transformată în Banca Republicii Populare Române – Bancă de Stat subordonată Ministerului Finanţelor, ceea ce nu a constituit o simplă schimbare de denumire, ci a cuprins şi câteva elemente de fond în structura organizatorică şi funcţiile îndeplinite:

… Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat, subordonată Ministerului Finanţelor. Conducătorul băncii purta titlul de preşedinte, având rang de ministru-adjunct în cadrul aceluiaşi minister [Decretul nr. 320 din 15 noiembrie 1948 de organizare a Băncii Republicii Populare Române] 

Prin decretul de organizare, Banca Republicii Populare Române avea ca sarcini principale reglementarea circulaţiei băneşti şi mişcarea numerarului în ţară, creditarea economiei naţionale şi organizarea decontărilor şi plăţilor în economie.

La sfârşitul anului 1948, sistemul bancar era format din Banca Republicii Populare Române – Bancă de Stat, Banca de Credit pentru Investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

 CEC, ca instituţie bancară specializată în relaţiile cu populaţia, avea ca obiect de activitate atragerea economiilor băneşti ale populaţiei, în conformitate cu planul de casă şi de credite al băncii centrale, pentru asigurarea creditării economiei naţionale.

• § Activitatea Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România

Conform Decretului 403/1965, Banca de Stat a RPR îşi schimbă denumirea în Banca Naţională a Republicii Socialiste România[56], care va îndeplini în continuare atribuţii de păstrare a mijloacelor băneşti ale organizaţiilor socialiste şi de efectuare a operaţiilor de decontare pentru aceste organizaţii. În colaborare cu alte instituţii financiare, BN întocmea planurile financiare şi monetare pentru întreaga economie, monitorizând totodată modul de implementare a acestora. De asemenea, elabora proiectele de acordare a creditelor pe termen scurt şi acorda credite întreprinderilor care aveau conturi deschise la unităţile sale. În timpul regimului comunist, Banca Naţională îndeplinea simultan funcţiile unei bănci centrale şi pe acelea ale unei bănci comerciale.

Până în anul 1968, când au fost înfiinţate două bănci noi - Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi Banca Română de Comerţ Exterior, toate operaţiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituţii – BNR. După această perioadă, Banca Naţională a fost reorganizată, schimbările fiind însoţite de un anumit grad de deschidere, cu toate că sistemul rămânea centralizat. Băncile specializate beneficiau de credite de la Banca Naţională, pentru suplimentarea resurselor lor, cu excepţia CEC-ului, care depunea banii colectaţi de la populaţie prin constituirea de depozite la BNR.

4. Perioada 1989 - prezent

În perioada de după 1989, Banca Naţională a României a fost supusă unui amplu şi complex proces de transformare, manifestat în principal sub acţiunea a trei factori: reorganizarea băncii centrale prin tranziţia de la sistemul de tip „monobancă”, centralizat, la modelul de bancă centrală specific economiei de piaţă; adoptarea acquis-ului comunitar şi eforturile de îndeplinire a criteriilor de convergenţă nominală şi reală, în perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi, ulterior, adoptarea monedei unice; adaptarea funcţionării BNR la unele cerinţe şi acorduri adoptate la nivel internaţional.

• § Mutaţii şi provocări asupra activităţii Băncii Naţionale a României în perioada de tranziţie la economia de piaţă 

După înlăturarea regimului comunist, procesul de tranziţie la economia de piaţă a presupus şi ample transformări la nivel instituţional. Reforma bancară a început în România în decembrie 1990, când a fost introdusă structura bancară pe două niveluri, specifice economiei de piaţă: banca centrală şi băncile comerciale. În procesul de organizare a sistemului bancar de tip occidental, Banca Naţională a României şi-a asumat funcţiile tradiţionale ale unei bănci centrale, iar operaţiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei bănci comerciale nou înfiinţate (Banca Comercială Română). Potrivit statutului său[57], Banca Naţională a României a dobândit un grad mare de independenţă, ea răspunzând numai în faţa organului legislativ al ţării.

Legea privind activitatea bancară a prevăzut modificări substanţiale ale statutului băncilor comerciale din România, a încurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat şi a permis intrarea liberă pe piaţa autohtonă a instituţiilor financiare străine. Băncile au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă largă de operaţiuni bancare pe întreg teritoriul ţării, în condiţiile respectării normelor prudenţiale, emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

De atunci şi până în prezent, datorită necesităţii adaptării la noile împrejurări, legile privind reglementarea activităţii BNR au fost reactualizate de mai multe ori (în 1998 şi 2004). Prin noua lege bancară, din anul 1998, era consolidată autoritatea Băncii Naţionale a României în sensul creşterii capacităţii sale de supraveghere prudenţială, al cărei principal obiectiv îl constituia protecţia deponenţilor din întregul sistem bancar.

Evoluţia legislaţiei care reglementează BNR a cunoscut, în perioada 1991-2004, trecerea de la organul administrativ de stat, subordonat Guvernului, la instituţia publică independentă, care se identifică a fi banca centrală a statului român. Această instituţie, creată după model european, este pregătită pentru integrarea în Uniunea Europeană şi în Sistemul European al Băncilor Centrale (SBCE).

Ultimul act normativ în materie, Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, a consfinţit în dispoziţiile sale independenţa funcţională, instituţională şi financiară a băncii centrale a României, transformând-o într-o instituţie compatibilă cu celelalte bănci centrale aparţinând SBCE.

Printre principalele dificultăţi cu care s-a confruntat BNR, în decursul perioadei de tranziţie, s-au numărat inflaţia şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar, în condiţiile intrării în incapacitate de plată a unor bănci şi fonduri mutuale. Strategia de politică monetară a BNR, adoptată în 2005, o reprezintă ţintirea directă a inflaţiei.

• § Banca Naţională şi integrarea în Uniunea Europeană  

Procesul de integrare în Uniunea Europeană a reprezentat un element stimulator suplimentar în accelerarea reformelor, criteriile de convergenţă nominală şi reală devenind repere importante în eforturile de amplificare a gradului de funcţionalitate a economiei româneşti. Priorităţile şi obiectivele fixate în concordanţă cu intenţiile ţării noastre de a se integra în Uniunea Europeană au fost abordate în Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană (PNAR). Acesta prevedeau reducerea inflaţiei, asigurarea unei poziţii externe sustenabile, menţinerea sub control a deficitului bugetar, îmbunătăţirea stabilităţii sistemului bancar şi reforma acestuia. De asemenea, unul dintre factorii principali care au determinat actualizarea repetată a legislaţiei bancare româneşti a fost necesitatea adoptării acquis-ului comunitar.

Statutul BNR,din iunie 2004, a contribuit la armonizarea legislaţiei româneşti cu cea europeană. Noutăţile aduse au avut în vedere în primul rând întărirea independenţei băncii centrale, asigurarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv fundamental, interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca centrală, armonizarea procedurilor şi instrumentelor BNR cu cele ale Băncii Central Europene.

Întărirea independenţei BNR constituie o premiză a îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală de natură monetară, stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Reforma BNR a impus şi unele măsuri de îmbunătăţire a mediului bancar românesc. În acest sens, BNR a avut în vedere adoptarea unor reglementări referitoare la limita minimă a capitalului social şi a fondurilor proprii; cunoaşterea clientelei; clasificarea creditelor şi a plasamentelor. Tot în direcţia consolidării sistemului bancar românesc, BNR a avut şi are drept preocupări, sub aspect legislativ, următoarele direcţii: extinderea legislaţiei privind falimentul asupra tuturor instituţiilor de credit, dezvoltarea schemei de garantare a depozitelor bancare, supravegherea pe bază consolidată şi pregătirea implementării cerinţelor acordului Basel II.

Pe lângă măsurile adoptate pentru întărirea stabilităţii financiare, BNR a contribuit şi la îmbunătăţirea infrastructurii prin introducerea IBAN, denominarea monedei naţionale şi operaţionalizarea Sistemului Electronic de Plăţi (SEP). Acestea au condus la scurtarea timpului de efectuare a tranzacţiilor, extinderea perioadei de transmitere a instrumentelor de plată, comprimarea decalajului dintre transferul interbancar şi cel intra-bancar, introducerea de produse noi pe piaţa bancară românească. Drept urmare, s-au creat premisele favorabile conectivităţii sistemului naţional de plăţi cu cel european. 

• § BNR în etapa post-aderare la Uniunea Europeană

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a fost integrată în Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Consiliul de administraţie a decis demararea procesului de modificare a legii 312/2004, în vederea adoptării monedei euro.

În planul stabilităţii sistemului bancar românesc, banca centrală a întreprins o serie de măsuri ce au îmbunătăţit indicatorii de prudenţialitate. Introducerea prevederilor acordului Basel II, privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit, implică transformări viitoare profunde în sistemul bancar autohton, banca centrală urmând să îndeplinească un rol decisiv în gestionarea acestui proces.

Politicile BNR sunt focalizate pe înscrierea României pe traiectoria adoptării euro în 2014. Pe termen mediu, este avută în vedere nu numai reluarea dezinflaţiei şi aducerea creşterii preţurilor în apropierea standardelor europene, dar şi atenuarea dezechilibrelor – cu precădere scăderea treptată a deficitului extern pentru a da durabilitate procesului de reducere a inflaţiei. Intrarea, la 1 ianuarie 2012, în mecanismul ratelor de schimb ERM-II şi parcurgerea perioadei minime obligatorii de doi ani în interiorul acestui mecanism este condiţionată de necesitatea înfăptuirii unor reforme adecvate până în 2012.

În opinia guvernatorului Mugur Isărescu,

...principalul reper de urmat pentru depăşirea crizei economico-financiare în ţara noastră, îl constituie tocmai programul de adoptare a euro, fiind necesar ca România să menţină calendarul anunţat anterior. [Mugur Isărescu, Probleme ale convergenţei reale în drumul spre euro, în Sesiunea Strategia de adoptare a euro şi criza financiară mondială, Academia Română, 2009].

Bibliografie:

• Băicoianu, C.I., 1932, Istoria politicii noastre monetare şi a BNR, Bucureşti
• Căpraru, Bogdan, 2006, Coordonate ale reformei în activitatea Băncii Naţionale a României, Tomul LII/LIII Ştiinţe Economice, Iaşi;
• Isărescu Mugur, 2009, Discursul Guvernatorului Băncii Naţionale a României, Probleme ale convergenţei reale în drumul spre euro, în cadrul Sesiunii Strategia de adoptare a euro şi criza financiară Mondială, Academia Română,;
• Kiriţescu, Costin C, şi Dobrescu, Emilian M., 1998, Băncile – Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti;
• Kiriţescu, Costin C., 2001, Lumea în care şi-a croit drumul Banca Naţionala a României, Editura Enciclopedică , Bucureşti,;
• Pintea Al şi Ruscanu Gh, 1995, Băncile în economia românească, Editura Economică, Bucureşti,;
• Slăvescu, Victor, 1925, Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924), Bucureşti, Cultura Naţională,;
• Stoica, Ovidiu, Căpraru, Bogdan şi Filip, Dragoş, 2005, Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,;
• Toader, Angela, 2004, Mecenatul Băncii Naţionale în perioada interbelică, în Magazin istoric, an XXXVIII, serie nouă, nr.10 (451)/;
• Decret pentru modificarea statutelor BNR, Monitorul oficial 243/31.01.1901
• Legea organizării Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, Monitorul oficial 185/02.08.1875
• Legea nr. 1.056 din 28 decembrie 1946
• Decretul nr. 197/1948
• Decretul nr. 320 din 15 noiembrie 1948 de organizare a Băncii Republicii Populare Române
• Decretul nr. 403/ 10.06.1965 privind organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România - Statutul Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România
• Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României
• Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Monitorul Oficial al României, Partea II, nr. 582 din 30 iunie 2004.
• Din istoria BNR, Primul deceniu interbelic, http://www.bnro.ro/1919---1939--1055.aspx