Preambul
Dicţionarul explicativ al limbii române precizează că termenul mentalitate reprezintă un fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivităţi, iar cel de comportament o modalitate de a acţiona în anumite împrejurări ori situaţii. Dar, ştiut fiind faptul că atât mentalităţile, cât şi comportamentul sunt rezultate ale interacţiunii dintre persoană / grup şi mediu, rezultă, credem, că sinuozităţile economico-sociale şi politice ale lumii româneşti au determinat, în mare măsură, mentalităţile şi comportamentul economic din acesta, cu deosebire a acelei părţi a societăţii care s-a aflat sub incidenţa directă a schimbărilor determinate de mersul istoriei.
Câteva consideraţii metodologice
Activitatea economică – formă a activităţii umane în general – se desfăşoară în cadrul unei societăţi. Individul se naşte şi se formează într-un mediu social deja constituit. Din acest punct de vedere, societatea are un ascendent asupra lui şi îi imprimă idei, convingeri, obişnuinţe, îi induce un anume comportament. Acesta devine o permanenţă şi, în acelaşi timp, determină o anume reprezentare în planul mentalului. Ca atare, comportamentul agentului economic devine – în mare măsură - reflectarea mediului în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Condiţiile specifice şi mediul istoric în care românii au trăit şi au desfăşurat activităţile cotidiene, au influenţat, fără îndoială, opţiunile, felul de a gândi şi acţiona, filosofia de viaţă, scara de valori şi – nedisimulat – comportamentul şi mentalităţile economice.
Lucrări de referinţă din literatura de specialitate din domeniul teoriei şi istoriei economice, subliniază faptul că Europa, cu deosebire Occidentul Europei, a reprezentat acea parte va lumii care, începând cu secolul al XVI-lea şi până în secolul al XX-lea, a avut experienţa celei mai dinamice schimbări şi creşteri economice şi a fost în mare măsură responsabilă de crearea economiei mondiale moderne. Iar una din caracteristicile esenţiale ale noului tip de ordine economică statuat în spaţiul european occidental după secolul al XVI-lea este creşterea stadială, dar susţinută. În plus, de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea revoluţia ştiinţifică a reprezentat între altele un element esenţial în procesul complex de schimbare a mentalităţilor, a modului în care era înţeles progresul economic, interesul economic şi posibilităţile acestora de a schimba societatea. La toate acestea, se adaugă, o altă trăsătură a lumii occidentale în epoca la care ne referim, rareori subliniată, anume faptul că dezvoltarea a fost legată intrinsec de inovaţie, experiment, descoperire, risc şi creativitate, numită de unii autori "procesul creativ-inovativ şi de experimentare" ori pe scurt "procesul creativ". Precizăm în legătură cu termenul menţionat că inovarea nu este înţeleasă doar în sens tehnic, ci şi instituţional şi organizaţional.
Se cuvine, desigur, adăugat şi faptul că aceste schimbări care au marcat drumul Occidentului în secolele menţionate s-a datorat în mare parte şi apariţiei unui nou model comportamental denumit, numit generic burghez sau burghezie, care exprima o nouă atitudine, numită cel mai frecvent spirit burghez ori spirit de întreprinzător. Spiritul burghez, considerat ca atitudine faţă de bani, marfă, schimb, capital – în sensul de mişcare şi acumulare a lui – devine mijlocul determinant al formării şi educării unui comportament nou care exprimă interesul economic.
În legătură cu raportul dintre spiritul capitalist şi capitalismul însuşi, Mihail Manoilescu este cât se poate de tranşant în argumentaţiile sale şi în deplin acord cu opiniile lui Werner Sombart. "La început, apreciază el, spiritul capitalist este acela care dă naştere capitalismului bineînţeles într-o ambianţă generală favorabilă şi în cadrul unor anumite condiţiuni social-economice prealabile; mai târziu, capitalismul este cel care naşte şi întreţine spiritul capitalist, în oamenii luaţi individual".
În evoluţia sa istorică, capitalismul străbate trei stadii de dezvoltare, dominate pe rând de capitalul comercial, industrial şi de cel financiar. Ştefan Zeletin într-una din lucrările sale de referinţă, aprecia că "Cele trei faze de evoluţie a capitalismului au însuşirile lor proprii, de aceea nu se poate înţelege dezvoltarea uneia după normele dezvoltării alteia; fiecare trebuie cercetară în sine şi lămurită după caracterul ei deosebit". În plus, precizează el, "Burghezia e ca o plantă, ale cărei rădăcini pornesc din relaţiile de schimb şi ale cărei ramuri se resfiră într-o atmosferă socială liberă".
La rândul lui, Mihail Manoilescu, defineşte burghezia ca fiind " o clasă socială aproape milenară a cărei funcţiune principală este organizarea muncii şi a producţiei (întâi manufacturieră şi apoi a oricărei producţii) pe baza posesiunii instrumentelor ei". Iar spiritul burghez, apreciază el, "constă în năzuinţa de a întreprinde, în dorinţa de câştig şi într-o serie întreagă de virtuţi minore, dar utile, care asigură ridicarea şi menţinerea cuiva în lumea burgheză". În plus, el face o distincţie netă între burghezii propriu - zişi şi pseudo-burghezi. În prima categorie include marii industriaşi, marii comercianţi, bancherii şi marii proprietari rurali, aceştia din urmă, doar dacă – spune el "sunt adevăraţi şefi de întreprinderi agricole". În cea de-a doua categorie, enumeră inginerii, economiştii, profesorii, magistraţii, funcţionarii şi liberii profesionişti. Iar în ceea ce priveşte devenirea istorică a burgheziei, apreciază – cu maliţiozitate la adresa contemporanilor lui că nu au fost în stare să deosebească elementul burghez propriu-zis, de elementul capitalist şi elementul liberal. "Am arătat - precizează el – că confuzia dintre burghezie, capitalism şi liberalism este obişnuită, chiar la cei mai mari cercetători ai lumii. Această confuzie însă ia proporţii catastrofale la autorii români", aluzia fiind adresată lui Ştefan Zeletin, cu care Mihail Manoilescu a purtat o îndelungată polemică de-a lungul întregii perioade interbelice.
Desigur, alături de consideraţiile prezentate, nu pot fi omise nici opiniile lui Gheorghe Zane, potrivit cărora libertatea schimbului şi lărgirea sferei lui, a reprezentat punctul de plecare al modernizării spaţiului economic românesc, modelarea politicului şi a structurilor instituţionale fiind efectul schimbărilor economice.
Lumea românească în secolul al XIX-lea. Unele trăsături.
Trecând din planul teoriei istoriei economiei în cel al realităţilor concret-istorice, putem aprecia că la începutul secolului al XIX-lea lumea românească are ca trăsătură dominantă o accentuată instabilitate politică, atât în contextul zonei geografice cât şi în plan naţional. Aceasta imprimă o mare nesiguranţă vieţii şi averii, limitează iniţiativa economică şi acumularea de capital. Războiul ruso-turc din anii 1828-1829, încheiat în septembrie 1829 cu Pacea de la Adrianopol, a avut însemnate urmări pe termen lung pentru Principatele Române, prin reaşezarea relaţiilor acestora cu Poarta Otomană. Prin liberalizarea comerţului exterior, retrocedarea porturilor de la Dunăre, libertatea navigaţiei şi comerţului pe Marea Neagră s-au creat condiţiile permisive care îngăduiau racordarea, într-o măsură mai mare, a unei părţi din lumea românească la fluxurile comerciale ale epocii. In epoca regulamentară, apreciază în lucrări consacrate, de prestigiu, "putem vorbi de fenomenul de decolare a mişcării comerciale în ţările române. Nu pentru că acesta s-a desprins la propriu de cordonul ombilical care îl lege de monopolul turcesc, dar şi pentru că schimburile se petrec la o nouă scară, se produc modificări în structura produselor exportate şi se realizează o infrastructură a mişcării comerciale, ea însăşi dătătoare de seamă asupra prefacerilor în domeniu".
Nu au întârziat să apară numeroase modificări structurale ale vieţii economice şi ale celei sociale. Liberalizarea comerţului exterior conduce la apariţia interesului economic – pentru cultivarea marilor domenii funciare şi comercializarea produselor româneşti – şi, nu în ultimul rând, la manifestarea mai stăruitoare a interesului economic şi politic al Occidentului faţă de această parte a continentului european. Ascensiunea rapidă a activităţilor comerciale în porturile Brăila şi Galaţi, cu deosebire după statuarea regimului de porto-franco, este exemplificativă în acest sens.
Sub influenţa experienţelor, a modelor şi a modelelor occidentale, viaţa economică românească, sub toate aspectele ei, începe să se dezmorţească. Lipsea însă temelia lumii capitaliste, respectiv libertatea individuală, libertatea contractuală şi proprietatea privată absolută. Adoptarea Legii rurale în 1864 va corecta doar parţial şi extrem de lent această deficienţă. Aplicarea Legii rurale, antrenează la scara timpului un vast proces de reformare care va continua, aproximativ, încă o jumătate de secol. Aplicarea Legii rurale generează o suită de probleme determinate de prevederile ei, dar şi de cutume ale vieţii rurale din acea vreme. Una dintre aceste probleme este aceea a folosirii incomplete a forţei de muncă, fenomen datorat numărului exagerat de sărbători religioase şi oficiale, fie caracterului sezonier al muncilor agricole. După calculele şi aprecierile lui Dionisie Pop Marţian, la jumătatea secolului al XIX-lea, în medie anuală, într-o exploataţie agricolă individuală se lucrau 115 zile.
A doua constatare este aceea că de-a lungul întregului secol al XIX-lea, economia românească are şi îşi conservă o pronunţată predominanţă rurală. Mediul rural îşi apără valorile moral-culturale şi propriul timp al acţiunii, gândirii şi devenirii, receptând mişcarea şi ritmurile universului economic asincron. Spiritul de întreprinzător, nu şi de burghez, atât cât a fost el prezent în lumea rurală românească în secolul al XIX-lea, era reprezentat de arendaş şi samsar.
Urbanizarea este un proces greoi, lent şi anevoios. Cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea, oraşul românesc, apreciat generic, însemna autoritatea centrală, respectiv "vodă" şi dregătoriile, respectiv instituţiile statului. Meşteşugurile urbane, atât cât erau de dezvoltate, deserveau puţina populaţie urbană existentă. Domeniul agricol îşi satisfăcea nevoile de instrumentar agricol ori de semi-prelucrare a produselor agricole prin ateliere proprii în care lucrau în cea mai mare parte tot ţărani agricultori în extra sezon agricol. Iar gospodăria ţărănească îşi satisfăcea nevoile în cadru familial, prin activităţi casnic-meşteşugăreşti. Ceea ce lipsea, în mod evident, era piaţa de desfacere a produselor de tip meşteşugăresc ori industrial.
La jumătatea secolul al XIX-lea, Principatele Române numărau 3.865 mii locuitori, din care 17,2% în mediul urban şi 82,8 % în mediul rural. La sfârşitul secolului, deşi populaţia sporise şi număra 5.957 mii locuitori, proporţiile sunt aproape neschimbate, mediul urban reprezenta 18,8%, iar cel rural 81,2%. Ca atare, burghezia şi spiritul burghez au un câmp de manifestare extrem de limitat, este în cea mai mare măsură apanajul elitelor şi se manifestă în forme sui-generis. Acest fapt decurge din specificitatea lumii româneşti, dar şi din amalgamul de influenţe provenite din diferite culturi, retopite şi adoptate în grade diferite sub aspectul întinderii şi al profunzimii.
Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, respectiv după 1886, se inaugurează epoca protecţionismului industrial, paralel cu protecţia vamală se aplică şi măsuri de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni. Este, credem, epoca creşterii şi maturizării unei burghezii naţionale şi a cultivării şi consolidării spiritului burghez. În legătură cu mentalităţile de tip urban şi industrial, ar trebui credem, un comentariu. Sub scutul protecţionist al statului se naşte o mare parte din industria românească. Forţa de muncă provenea însă, în cea mai mare parte din mediul rural. Ţăranul agricultor, lucrător al pământului, devenit lucrător industrial, aducea cu sine, pe lângă forţa braţelor şi comportamentul specific şi adecvat activităţilor rural-gospodăreşti. Adaptarea acestei forţe de muncă la noul tip de viaţă, la noile rigori va fi dificilă în dublu sens. Pe de o parte ca urmare a schimbării calificării, iar pe de altă parte ca urmare a nevoii de modificare a conduitei, a valorilor, a mentalităţilor. Munca industrială presupune exactitate, ordine, promptitudine, eficientă, randament ş.a. Dacă la aceste aspecte adăugăm şi faptul că pregătirea, calificarea se făcea prin îndelungate ucenicii la locul de muncă, fără să parcurgă şcoli speciale profesionale ori de specialitate este credem evident că adaptarea la noua lume, la noile mentalităţi, se făcea la nivel de generaţii.
Şcolile de meserii funcţionau în marile oraşe, de regulă la Bucureşti şi Iaşi. La Bucureşti, pentru acest segment de învăţământ, datele statistice arată că în perioada 1852-1905 au absolvit 650 de elevi, din care 207 între anii 1901-1905. La Iaşi, în perioada 1841-1905, au absolvit 500 elevi, din care 104 între anii 1901-1905. Legea învăţământului promovată de către Spiru Haret a creat posibilitatea înfiinţării atelierelor de meserii pe lângă şcolile primare, precum şi o reţea de şcoli profesionale, dar efectele se vor vedea peste decenii.
Sub formă unei concluzii de etapă, putem aprecia că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, mentalităţile de tip burghez, spiritul de întreprinzător, exista şi funcţiona în lumea românească, dar pe scară redusă. Cea mai mare parte a populaţiei rămânea tributară mentalităţilor de tip rural şi exploataţiilor agricole de subzistenţă.
Lumea românească în prima jumătate a secolului al XX-lea. Unele trăsături.
Sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea marchează o nouă etapă a drumului economiei româneşti spre economia de piaţă concurenţial–funcţională implicit de consolidare a burgheziei şi spiritului burghez, deşi, numeroşi cercetători ai realităţilor au ironizat ori au pus sub îndoială acest fapt.
România Mare, stat mijlociu ca întindere, cu ieşire la mare, cu două fluvii navigabile, cu apreciabile resurse minerale – între care se detaşa petrolul -, cu un mare bazin agricol, cu o populaţie numeroasă, tânără, şi cu o rată înaltă a natalităţii, ceea ce potenţial, reprezenta o importantă piaţă internă, România dispune de premise favorabile pentru accelerarea dezvoltării sale şi afirmarea internaţională. În anul 1923e este adoptată o nouă Constituţie care reconfirmă două mari reforme promulgate în anii războiului, respectiv reforma agrară şi votul universal. Fără a omite importanţa socială a reformelor menţionate, oportunitatea şi necesitatea lor, considerăm că acestea au condus la funcţionarea organismului economic românesc pe două trepte de viteză.
O primă trăsătură, este, considerăm noi, menţinerea preponderenţei lumii rurale. De-a lungul perioadei cuprinse între cele două războaie mondiale, populaţia înregistrată de recensămintele efectuate prezintă următorul tablou. În 1921, populaţia României număra 15.728 mii locuitori, din care 77,9% reprezenta populaţie rurală, iar 22% populaţie urbană. Iar în anul 1939, populaţia ţării număra 19.934 mii locuitori, din care 81,8% în mediul rural şi 18,1% în mediul urban.
Proprietatea funciară, parcelată prin reforma agrară din 1921, naşte reparcelare prin moşteniri succesive, o relativă îndestulare materială, dar nu se angrenează în suficientă măsură în circuitul pieţei interne. Producţia oferită pe piaţă reprezenta excedente ocazionale ale exploataţiei ţărăneşti, ceea ce limita cererea solvabilă de produse industriale a celei mai mari părţi a populaţiei. Iar acordarea dreptului de vot universal unei mari părţi a populaţiei, nu întotdeauna pregătită pentru exercitarea lui, a transformat satul românesc în "câmp de manevră electorală", ceea ce a tulburat liniştea lui economică. Lumea rurală rămâne etalon al valorilor morale şi spirituale naţionale, dar periferică faţă de aria de desfăşurare a principiilor şi instituţiilor economiei de piaţă funcţionale.
Iar din punct de vedere al gradului de ocupare a celei mai mari părţi a populaţiei active, situaţia rămâne aproape neschimbată faţă de cea existentă la jumătatea secolului al XIX-lea. De exemplu, Alexandru Alimăneştianu aprecia că "din 365 de zile, la câmp se lucrează numai 120, restul fiind pierdute fără nici un folos pentru sătean". Iar pentru a surprinde pierderile pe care economia naţională le înregistra de pe urma folosirii incomplete a forţei de muncă şi implicit a timpului de lucru din agricultura de atunci, el apela la un calcul relativ simplu din care rezulta o pagubă anuală economiei naţionale de 17.645.898.160 lei. Totodată, pentru a sublinia ideea agravării în viitor a unei asemenea stări de lucruri, el arată că, lipsa dezvoltării corespunzătoare, alături de agricultură, şi a activităţilor neagricole, atunci când se va introduce maşinismul, "în agricultură prisosul de braţe va fi şi mai mare".
De menţionat că aprecierea, potrivit căreia de-a lungul perioadei dintre cele două războaie mondiale nu erau folosite anual circa un milion de zile lucrătoare, adică în jur de 50% din timpul de lucru disponibil al ţăranului, nu o întâlnim numai la Alexandru Alimăneştianu. Şi alţi cercetători ai fenomenelor agriculturii noastre de atunci, care au folosit procedee statistice, au ajuns la aceeaşi apreciere.
Pe de altă parte, se situează lumea urbană, dominată de capital şi cu interese legate de dezvoltarea industriei, comerţului şi băncilor. Politica economică, în ciuda diferenţelor şi/sau divergenţelor de opinii ale principalelor grupări politice, se concretizează în măsuri, legi şi instituţii menite să accentueze şi să accelereze dezvoltarea economiei româneşti fapt confirmat de rezultatele atinse la sfârşitul perioadei interbelice. Un rol aparte în acest sens l-a avut politica economică. Astfel, legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni, tarifele vamale, investiţiile industriale, înlesnirea finanţării întreprinderilor şi/sau coparticiparea de capital de stat ori ale băncilor la acestea, instituţiile înfiinţate, măsurile economice adoptate de Banca Naţională a României, amplificarea operaţiunilor la bursele de mărfuri şi de valori ş.a. au creat cadrul permisiv al creşterii şi dezvoltării noastre economice.
De-a lungul perioadei interbelice se consolidează organizarea întreprinderilor sub forma societăţilor pe acţiuni. Numărul acestora sporeşte de la 447 în 1920 până la 1.171 în 1925. După această dată numărul lor rămâne relativ constant, în 1938 fiind de 1.160. În schimb, capitalul investit se măreşte în perioada 1925-1938 de la circa 40 miliarde lei la 162 miliarde lei, fenomen care atestă expansiunea puterii capitalului industrial. Toate aceste date statistice demonstrează prin limbajul sobru al cifrelor creşterea potenţialului economic al industriei mari, dar şi maturizarea burgheziei româneşti.
Pentru reprezentarea intereselor profesionale se naşte organizaţia marelui capital din ţară, Uniunea Generală a Industriaşilor din România. La aceasta puteau participa doar marii întreprinzători, adică potrivit regulamentului doar cei care erau posesorii unor fabrici cu instalaţii de minim 50 de cai putere. Desigur, au existat şi au funcţionat şi alte asociaţii profesionale, pe ramuri, subramuri, dar am dorit să o subliniem pe acesta care răspundea necesităţilor de afaceri a celor pe care Mihail Manoilescu în numea "burghezie propriu-zisă". Asociaţiile profesionale ale industriaşilor aveau importante atribuţii mai ales în relaţiile cu statul, înaintau guvernului memorii şi propuneri privind politica fiscală, erau consultate de guverne în privinţa măsurilor legislative întreprinse ş.a. În concluzie, jucau un rol activ în elaborarea politicii economice.
Cauză şi efect a dezvoltării industriale, învăţământul tehnic, de diferite grade cunoaşte creşteri încurajatoare, cu precizarea că asemenea perioadei anterioare, marea majoritate a elevilor provenea tot din mediul rural. Astfel, pentru perioada 1920-1940, statisticile vremii consemnează că numărul mediu anual de şcoli industriale pentru băieţi se ridica la 150, numărul mediu anual al elevilor care frecventau aceste şcoli era de 12.113, iar numărul mediu anual de profesori care asigurau instruirea elevilor se ridica la 762. Acestor şcoli li se adăugau Şcolile profesionale, respectiv 96, frecventate de 12.550 elevi şi cu un număr de 1500 de profesori. Şi pentru fete exista un număr relativ important de şcoli profesionale. Pentru anul şcolar 1938-1939 sunt consemnate 98 de şcoli şi un număr de 15.109 eleve. Elementul de noutate al perioadei interbelice îl constituie creşterea numărului de studenţi şi absolvenţi ai învăţământului tehnic superior. În anul 1920, Şcoala naţională de drumuri şi poduri se transformă în Şcoala politehnică ce funcţiona cu mai multe facultăţi. În acelaşi an se creează Şcoala Politehnică din Timişoara, iar la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti se organizează secţii de învăţământ aplicat de mecanică, chimie ş.a. care acordă diplome de ingineri. La Cluj, Cernăuţi şi ceva mai târziu la Chişinău funcţionează şcoli de conductori tehnici.
Studenţii şcolilor politehnice, în anul universitar 1921-1922 erau în număr de 632, iar un deceniu şi jumătate mai târziu, 2.257. Iar şcoala superioară de arhitectură, în anul universitar 1919-1920 număra 75 de studenţi şi în 1937-1938, 217. Cifrele statistice care reflectau evoluţia învăţământului tehnic în perioada anilor 1920-1940 sunt uneori contradictorii ori imprecise. Trecând peste relativitatea lor, putem totuşi aprecia că învăţământul tehnic a progresat şi el în acord relativ cu mersul economiei româneşti şi expansiunea spiritului modern, capitalist.
Privind din perspectiva timpului, putem aprecia că cei mai mulţi dintre marii economişti şi politicieni din perioada dintre cele două războaie mondiale au subliniat în lucrările lor ori în intervenţiile publice, rolul primordial în dezvoltarea economică a ţării a mobilizării resurselor naţionale şi, în context, a întăririi capitalului.
În consecinţă, dezvoltarea industriei româneşti în perioada interbelică, cea mai dinamică din toate ramurile, a cunoscut progrese semnificative, dar a parcurs doar o parte din evoluţia consacrată de modelul occidental. Implicit şi burghezia română şi spiritul ei. Ulterior, declanşarea războiului a întrerupt brusc mersul ascendent al economiei româneşti.
La sfârşitul perioadei interbelice, Mihail Manoilescu se întreba retoric, care este viitorul burgheziei româneşti. Burghezia noastră, nouă faţă de cea Occidentală apreciază el "are caractere mai puţin pregnante şi o omogenitate spirituală mult mai mică". Iar în stilul de viaţă şi psihologia burghezului român, sunt două categorii de componente, respectiv "unele aduse din mediul de origină a proaspeţilor noştri burghezi, iar altele născute în mod firesc şi obligatoriu odată cu situaţia de burghez". Şi continuă pe un ton ironic, uşor amar "ai cu totul alte opinii, îndată ce nu mai mergi pe jos, ci cu maşina".
Lumea românească după al doilea război mondial
Evoluţia economiei româneşti în perioada 1951-1990 s-a desfăşurat pe baza planurilor cincinale şi a fost centrată pe dezvoltarea industrială, prin care, potrivit strategiei şi politicii oficiale a timpului, cu unele accente sau nuanţe diferite de la o etapă la alta, se urmărea transformarea ţării într-un stat industrial-agrar cu o economie eficientă. Transpunerea în fapt a modelului producţiei industriale bazat pe industria grea s-a concretizat într-un mare efort investiţional, realizat prin forţarea investiţiilor în acest sens, în defavoarea populaţiei şi cu preţul unor profunde dezechilibre sectoriale, care vor fi unele marile probleme ale tranziţiei de după 1990.
Prin statornicirea proprietăţii socialiste se instituie principiul potrivit căruia totul este al tuturor şi nimic al fiecăruia. Astfel, statutul social-economic al individului este cel de dependenţă de venitul salarial şi de cel obţinut de la cooperativa agricolă de producţie, de protecţia socială şi de serviciile finanţate de la bugetul de stat şi acordate, cel puţin teoretic, în mod gratuit. Egalitarismul promovat de puterea politică instaurată la jumătatea deceniului cinci al secolului al XX-lea, îşi propune crearea şi educarea "omului nou", cu mentalităţi şi comportament străine interesului economic, impuse de voluntarismul practicat de conducerea de partid.
Apreciem faptul că în capitolul prezentei cercetări referitor la proprietate credem că, în formă indirectă, este prezentată şi involuţia mentalităţilor economice, ce au avut nevoie de aproape un secol şi jumătate pentru a se forma.
Ultimul deceniu al secolului XX are ca numitor comun, pentru o parte însemnată a Europei Centrale şi de Est, "vântul schimbării". Modelul socialist de dezvoltare economică, aplicat diferit şi cu rezultate diferite în ţările care au format "sistemul socialist", vădeşte incapacitatea de a gestiona mecanismul economico-social. Iar Moscova, privită drept centru de putere, frământată de propriile probleme, acceptă ideea că menţinerea controlului asupra unei mari părţi a ţărilor europene impune costuri care îi depăşesc posibilităţile economice, politice şi militare.
Începutul anilor '90 surprinde ţările europene foste socialiste în proces de tranziţie către economia de piaţă, numită de unii autori socială, iar de alţii concurenţială. Aceasta generează o vie dezbatere atât sub aspect conceptual, cât şi sub cel al practicilor şi modalităţilor de înfăptuire, care se concretizează într-o vastă literatură, din şi/sau despre ţările în tranziţie, cu opinii şi argumente dintre cele mai diferite. Indiferent de nuanţele teoretice şi acţiunile practice subliniate ori numai amintite de diverşi autori, înlocuirea structurilor instituţionale şi economice specifice modelului socialist de dezvoltare cu altele corespunzătoare – fie şi numai conceptual – economiei de piaţă, constituie un sens inedit al devenirii ţărilor europene ex-socialiste, sens apreciat, uneori, şi ca experiment. Joseph Stiglitz, într-una din lucrările sale importante subliniază că "la sfârşitul anului 1989 a început unul dintre cele mai importante procese de tranziţie economică" şi adaugă: "Era al doilea experiment economic şi social major al secolului", considerând că primul "fusese trecerea deliberată la comunism cu şapte decenii în urmă", respectiv procesul declanşat de revoluţia din 1917 din Rusia".
Dincolo de nuanţele prezente în teoretizări şi în formularea soluţiilor sunt evidente trei planuri ale devenirii economiei de piaţă. Economic, este indispensabilă existenţa şi – mai ales – preponderenţa proprietăţii private. Politic, este indispensabilă democraţia, statul de drept. Iar mental este indispensabil spiritul de întreprinzător, libera iniţiativă şi asumarea riscului.
Explozia socială din România, care marchează începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, a reprezentat o ruptură brutală a ordinii impuse timp de o jumătate de secol, a generat confuzie în rândul populaţiei şi numeroase contradicţii între forţele politice insuficient constituite, încropite rapid chiar în timpul evenimentelor şi angajate tot atât de rapid în lupta pentru putere. In aceste condiţii, necesitatea tranziţiei este promovată de toate forţele politice, dar derularea ei este înţeleasă diferit. O parte a forţelor politice înţeleg tranziţia ca o revenire la stările de fapt ale anului 1945, plasează trecutul în viitor şi întârzie valenţele potenţial-pozitive ale viitorului. Nu înţeleg că, asemeni legendarului Moise din Biblie, după 40 de ani nu se mai adresează aceloraşi oameni. O altă parte a forţelor politice înţeleg tranziţia ca o continuare corectată a moştenirii anului 1989. Şi aceştia se adresează tot unui trecut, ce-i drept mai apropiat, care le conferise avantaje de putere. In fine, o a treia parte a forţelor politice, provenite cu deosebire din mediile academice şi universitare, specialişti din instituţii de sinteză economică – ministere, Banca Naţională şi alte bănci ş.a. – înţeleg şi exprimă public faptul că tranziţia societăţii româneşti este un proces de durată care impune reformarea articulată a organismului şi mecanismului economic.
Din întretăierea celor trei paliere de opinie au rezultat prelungirea nejustificată a tranziţiei, o reformă şovăielnică asincronă şi nearticulată, ceea ce a condus la o dezorientare generală a societăţii româneşti, numită de unii cercetători drept criză Asemenea şi altor momente de răscruce din istoria noastră mai veche ori mai nouă, am fost eroici, dar nu metodici. Această stare a fost determinată de numeroasele măsuri economice şi/sau politice adoptate sub presiunea străzii, populiste, pasionale sau interesate, dar anti economice pe termen lung şi lipsite de pragmatism, ceea ce a antrenat costuri sociale şi economice suplimentare, care se adaugă celor inerente tranziţiei. Pentru exemplificare, menţionăm că numai pentru privatizare, înţeleasă ca pilon central al reformei, în perioada 1991-2000 au fost elaborate şi au intrat în vigoare 301 de acte normative, sub formă de legi, hotărâri de guvern sau ordonanţe de urgenţă[34]. Această. Această frenezie legislativă a condus, sub aspectul privatizării, privită ca transfer de proprietate, la echivocuri, subiectivisme şi lipsă de responsabilitate în administrarea proprietăţii. Privit generic, noul proprietar rezultat din tranziţia românească, a înţeles că are în exclusivitate drepturi, nu şi răspunderi economico-sociale. Populaţia, lipsită, în cea mai mare parte, de cunoştinţe elementare privind mecanismul de funcţionare al economiei de piaţă, marcată şi psihologic de planificarea şi cooperativizarea socialistă a reprezentat un câmp de manevră electorală care s-a manifestat haotic, uneori, şi a agravat pierderile sociale. Ştampila de vot, pusă în mâna unor alegători nepricepuţi şi ne deprinşi cu exerciţiul democratic, a condus la constituirea unui Parlament extrem de eterogen. Iar acesta, la rândul său, cel puţin în prima parte a anilor '90, aflat într-o evidentă etapă de "copilărie politică", a reprezentat scena unor războiri politice, cu alianţe făcute şi desfăcute după criterii greu de întrezărit, uneori.
Spiritul de întreprinzător, iniţiativa individuală, asumarea conştientă a riscului, într-un cuvânt mentalitatea întemeiată pe setul de valori ale economiei de piaţă, constituia, la începutul anilor '90 doar un deziderat.
Vasta literatură de specialitate despre tranziţia declanşată la începutul anilor '90 ai secolului trecut în ţările europene care au făcut parte din "lumea socialistă" abundă în comparaţii, în cadrul cărora România este prezentată, aproape invariabil, pe ultimele locuri. Cu toate acestea, în ciuda decalajului relativ existent între "premianţii" tranziţiei, între care se număra Cehia, Polonia, Ungaria,Slovacia şi Slovenia, România şi-a propus ca obiectiv economic integrarea în Uniunea Europeană şi ca obiectiv geopolitic aderarea la NATO.
La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline în familia europeană, numită Uniunea Europeană. Este momentul aderării, dar şi al debutului unui amplu proces de integrare ce urmează a fi parcurs. Va fi, de fapt, o continuare a tranziţiei, în împrejurări noi, dar şi terenul – potenţial – de formare a mentalităţilor economice specifice unei lumi în care proprietatea privată este garantată, sacră, inviolabilă şi care permite libera iniţiativă.
Bibliografie selectivă
• Al. Alimăneştianu, Organizarea muncei rurale, Editura Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1927,
• C.Anghelache, România 2001, Editura Economică, Bucureşti, 2002,
• Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1946, vol.II, Editura Academiei Române, Bucureşti,
• Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1997,
• N.N. Constantinescu, Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 1992;
• Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998,
• Damian Hurezeanu, Civilizaţia română modernă. Premise, Editura Institutului de teorie socială, Bucureşti, 2000,
• Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942,
• Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
• W.W. Rostow, Les étapes de la croissance économique, Edition du Seuil, Paris, 1968,
• J.Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
• Werner Sombart, Le Bourgeois, Edition Payot, Paris, 1926,
• Nicolae Sută (coordonator), Istoria comerţului şi a politicii comerciale româneşti, Editura Economică, Bucureşti, 1998
• Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993,
• Gheorghe Zane, Economia de schimb în Principatele Române, Editura "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1930,
• Ştefan Zeletin, Burghezia română, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.